Capitolul 8: Magia distrusă cu grindină și foc

Încep capitolul ăsta scriindu-ți ție, scumpa mea... Sunt șocat de ura de care dau dovadă oamenii și constat că în situații de conflict se cam dă totul pe față. Mă gândesc strict la conflictul din jurul Ierusalimului – oameni care ar trebui să-și vadă de treaba lor de furnici dau dovadă de atâta ură... Apoi m-a apucat o curiozitate: să caut de câte ori se găsește în Scripturi cuvântul „iubește” și mi-au dat 46 de rezultate doar în Moise, psalmi și profeți... Apoi am căutat același cuvânt în Coran, „ultima carte a Iubirii” (cum se pretinde de unii dintre zei), și am găsit doar câteva rezultate, iar toate erau negative: „nu-i iubește”... Nu comentez mai mult, dar citez două rezultate din Scripturi: „Da, El iubește popoarele; toți sfinții sunt în mâna Ta. Ei au stat la picioarele Tale, au primit cuvintele Tale.”, „El iubește dreptatea și neprihănirea; bunătatea Celui-ce-Este umple Pământul.”

Acum mi-a venit o notificare că și din Siria s-au lansat trei rachete... De unde atâta ură?... Și nu înțeleg ceva, citând din Coran: „El nu-i iubește pe călcătorii de lege.”, „Nu fiți călcători de lege, că Iubirea nu iubește pe călcătorii de lege.”, „Faceți bine, căci Iubirea îi iubește pe făptuitorii de bine.”... Întreb cu logica mea de copil: a ucide (porunca a șasea!) nu este călcare de lege? A ucide nu este în opoziție cu facerea de bine, iubită de Iubire? Dacă Iubirea nu-i iubește pe călcătorii de lege și dacă porunca a șasea, care spune „Să nu ucizi!”, e Lege, asta nu înseamnă că Iubirea nu-i iubește pe cei ce ucid? Să fie clar: niciun ucigaș nu va ajunge în Paradis! Cum cruciații care au murit în numele „creștinismului” au murit vinovați de ucidere, tot așa oricine ucide este vinovat înaintea Iubirii... Oricine ucide anulează orice fel de contract – fie roz, purpuriu, albastru sau cărămiziu –, cade în contract gri și va avea soarta tuturor vinovaților de călcare a Legii Iubirii.

Dacă e Cineva care să facă dreptate cu „moarte”, Acela este doar Cel-ce-Este, Dătătorul vieții – viață care trebuie respectată de toți! Și pentru că viața este un cadou de la Iubire, uneori trebuie respectată această viață chiar și cu sabia în mână, atunci când cineva îți intră nepoftit în casă cu gândul să-ți măcelărească copiii (sau părinții) sau să-ți necinstească soția, coroana Iubirii pusă de Însuși Cel-ce-Este pe capul soțului ei! Niciunui om, în numele oricărei „dreptăți”, nu-i este îngăduit a lua cu jaf sau barbarism ceea ce Iubirea i-a dat unuia în dar: soție, copii, părinți, casă, pământ, țară... Aici este domeniul de autoritate al Iubirii, iar oricine jefuiește Iubirea va fi și el „jefuit” de viața primită în dar de la Iubire... „jefuit” (deposedat în dreptate) pentru totdeauna!

„El vede că nu este niciun om și Se miră că nimeni nu mijlocește. Atunci brațul Lui Îi vine în ajutor și neprihănirea Lui Îl sprijină. Se îmbracă cu neprihănirea ca și cu o platoșă, Își pune pe cap coiful mântuirii, ia răzbunarea ca o haină și Se acoperă cu gelozia ca și cu o manta. El va răsplăti fiecăruia după faptele lui: va da potrivnicilor Săi mânia, va întoarce la fel vrăjmașilor Săi și va da ostroavelor plata cuvenită! Atunci se vor teme de Numele Celui-ce-Este cei de la apus, iar de slava Lui – cei de la răsăritul Soarelui. Când va năvăli vrăjmașul ca un râu, duhul Celui-ce-Este îl va pune pe fugă. «Da, va veni un izbăvitor [răzbunător] pentru Sion, pentru cei ai lui Iacov care se vor întoarce de la păcatele lor», zice Cel-ce-Este.” „Dar puternic este Răzbunătorul lor, El, al cărui Nume este Cel-ce-Este. El le va apăra pricina, ca să dea odihnă țării și să facă pe locuitorii Babilonului să tremure.”

Și pentru că am amintit de Coran¹¹⁰, închei pe azi citând: „Când va veni victoria Celui Purpuriu și cucerirea [Iubirii!], și veți vedea pe oameni intrând în Legea Iubirii cu cetele, atunci preamărește Iubirea ta cu laude, căci El este De-căință-primitorul!”

„Adevărat vă spun că, dintre cei născuți din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ilie [El-Ya]... El va pregăti calea înaintea Mea.” „Am făcut legământ cu alesul Meu... Iată ce am jurat robului Meu David: «Îți voi întări sămânța pe vecie și-n veci îți voi așeza scaunul de domnie.»” „Adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuția Sa.” „Al Celui-ce-Este este Pământul cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc!” „Eu pun cuvintele Mele în gura ta și te acopăr cu umbra mâinii Mele, ca să întind ceruri noi și să întemeiez un Pământ nou și să zic Sionului: «Tu ești poporul Meu!»” „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt și se odihnește la umbra Celui Atotputernic zice despre Cel-ce-Este: «El este locul meu de scăpare și cetățuia mea, Iubirea mea în care mă încred!» Da, El... te va acoperi cu penele Lui și te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut și pavăză este credincioșia Lui!... Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale; iar ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ți lovești piciorul de vreo piatră. Vei păși peste lei și peste năpârci și vei călca peste pui de lei și peste șerpișori.”

„Cine a ridicat de la „Răsărit” pe acela pe care, în neprihănirea Lui, îl cheamă să calce pe urmele Lui? Cine îi supune neamuri și împărați? Cine le face sabia praf și arcul – o pleavă luată de vânt? El îi urmărește, merge în pace pe un drum pe care n-a mai călcat niciodată cu piciorul lui. Cine a făcut și a împlinit aceste lucruri? Acela care a chemat neamurile de la început: Eu, Cel-ce-Este, Cel dintâi și Același până în cele din urmă veacuri.”

Când privești la pretențiile zeilor, te uimești de cât tupeu și de câtă imaginație dau dovadă și de ce sunt în stare pentru a duce pe oameni în rătăcire, din minciună în minciună. Zei nu sunt doar în „iudaism” sau „creștinism”... Nu!... Zei sunt și-n „islam” – oameni care interpretează textul „sacru” după placul inimii lor rele și influențați de duhuri de ex-heruvimi. Când Însuși Cel Purpuriu (Cel Albastru prin Fiul Său) declară că „dintre cei născuți din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât” Ilie sau David – căci despre el este vorba –, sunt mulți zei care vin cu explicații pline de imaginație.

În mod natural încolțește întrebarea de ce acest El-Ya (David) este mai mare decât toți – mai mare decât Avraam, decât Moise, decât David, decât Daniel, decât Ismael, decât Mohamed? Ce-l face atât de special și unic? Simplu:

(a) Despre el se spune că este cel înfiat de Cel Purpuriu, Iubirea lui Avraam, Isaac și Iacov – niciunul dintre aceștia nu a fost înfiat.

(b) Însuși Fiul Purpuriu spune despre acest David că a fost pecetluit de către Sine, în calitate de Tată Purpuriu – afirmație unică în raport cu ceilalți oameni. De ce? Pentru că trimiterea acestui pecetluit se suprapune cu pecetluirea care va avea loc cu ocazia activării contractului cărămiziu; cumva pecetea acestui contract derivă din pecetluirea fiului cărămiziu de către Cel Purpuriu, Iubirea (/Α\) în momentul când vor avea loc aceste evenimente. Altfel spus, acest Ilie (El-Ya) este cununa sau sigiliul celor o sută patruzeci și patru de mii; el este Prințul („Moise”) al acestei grupări speciale de mântuiți ai ultimei generații, din care Adam, Noe, Avraam, Isaac, Moise, David, Solomon, Daniel, Ioan, Pavel, Ismael, Mohamed nu fac parte. Această generație și nu alta va fi etern considerată întâiul-rod al Iubirii, preoția împărătească specială a seminției lui Țadoc – „Cel-roz”.

La toate acestea trebuie să mai adăugăm că acest El-Ya va fi prințul sau împăratul cel veșnic de pe tronul lui David: el este odrasla sau vlăstarul lui David; el este piatra care lovește împărățiile acestei lumi; el este portarul care deschide poarta Păstorului, dar este și păstorul care intră pe Poarta Purpurie; el este îngerul cel mare din profeția lui Ioan; el este unsul Celui Purpuriu; el este prorocul promis prin Moise; el este robul cu lopata (mătura) în mână; el este botezătorul ce are un botez cu duh sau cu foc; el este omul însărcinat să-l ducă pe Azazel în pustie; el este lumina chemată să fie lumina întregului Pământ; el este Cir cel chemat să deschidă porțile Babilonului spre a-i fi eliberați captivii... Babilon este orice fel de învățătură care nu are suport în Scripturi, fie din „iudaism”, fie din „creștinism”, fie din „islam”, fie din oricare altă formă de sistem de închinare.

Iar pentru că am ajuns în această zonă, a „islamului”, zic doar atât: este o minciună că Mohamed a înviat și că s-a înălțat din Ierusalim în Cetatea de Sus; Mohamed se odihnește asemenea lui Daniel în mormântul lui și așteaptă una dintre cele două învieri ale morților... căci în Cetate, dintre „cei născuți din femei” sunt doar cei douăzeci și patru de bătrâni din contractul purpuriu, iar Mohamed nu este unul dintre ei... Oricine spune altceva este un mincinos și va arde în foc împreună cu ex-heruvimul... Să fie clar!... Sunt mulți zei și în „islam”.

Revenind la unicitatea lui David (El-Ya), trebuie specificat că acest fiu este unul dintre cei doi martori despre care vorbesc Ioan, Daniel și Zaharia. Zeii „creștinismului” s-au chinuit foarte mult să înțeleagă profețiile lui Ioan, așa cum zeii iudaismului s-au chinuit foarte mult să înțeleagă profețiile lui Daniel, iar ambele categorii au scos din aceste profeții tot felul de simfonii în game minore sau game majore. „Creștinii” au sărit peste afirmația: „Și le-a făcut-o cunoscută trimițând prin îngerul Său... Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele.”, așa cum „evreii” au sărit peste afirmația: „Fii cu luare-aminte, fiul Omului, căci vedenia privește vremea sfârșitului!”

Intenția mea este să mă rezum doar la evenimentele care vor avea loc după „a doua Cincizecime”, deși sunt obligat să merg puțin în urmă, în istorie... Cum creștinismul a ajuns Babilon și care vor fi acțiunile Babilonului de când contractul cărămiziu va intra în funcție și cei o sută patruzeci și patru de mii de evrei vor fi pecetluiți cu pecetea Mielului Purpuriu. Însă la acest număr de evrei – israel invizibil și vizibil – se va adăuga o mare gloată „pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă”, care și ea va fi pecetluită cu pecetea contractului cărămiziu. „Căci Cel-ce-Este va avea milă de Iacov, va alege iarăși pe Israel și-i va aduce iarăși la odihnă în țara lor; străinii se vor alipi de ei și se vor uni cu casa lui Iacov.”, „Multe neamuri se vor alipi de Cel-ce-Este în Ziua aceea și vor fi poporul Meu. Eu voi locui în mijlocul tău și vei ști că Cel-ce-Este m-a trimis la tine.” Așa se înțeleg și cuvintele Coranului: „și veți vedea pe oameni intrând în Legea Iubirii cu cetele.”; oamenii aceștia se vor alipi de casa lui Iacov și de Israel!

Porțiunea în care intrăm va fi puțin mai grea, dar voi încerca să o fac cât mai simplă și clară posibil, fiind vorba de profețiile lui Daniel și Ioan (Apocalipsa), iar punctul de pornire este afirmația îngerului care i-a explicat lui Daniel cum vor sta lucrurile la sfârșit de istorie: „Aceste patru fiare mari sunt patru împărați care se vor ridica pe Pământ. Dar sfinții Celui Preaînalt vor primi împărăția și vor stăpâni împărăția în veci, din veșnicie în veșnicie”. „Dar domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub Ceruri se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt. Împărăția lui este o împărăție veșnică și toate puterile îi vor sluji și-l vor asculta!”

„Îngerul al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în Cetate s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: «Împărăția Pământului a trecut în mâinile Celui Purpuriu și ale unsului Său. Și el va împărăți în vecii vecilor». Și cei douăzeci și patru de bătrâni, care stăteau înaintea Iubirii pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu fețele la pământ și s-au închinat Iubirii, zicând: «Îți mulțumim, Cel-ce-Ești Iubirea, Atotputernice, care ești și care erai și care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare și ai început să împărățești. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta [Mielului Purpuriu]; a venit vremea să judeci pe cei morți, să răsplătești pe robii Tăi proroci, pe sfinți și pe cei ce se tem de Numele Tău, mici și mari, și să prăpădești pe cei ce prăpădesc Pământul!» Și Templul Iubirii, care este în Cetate, a fost deschis și s-a văzut chivotul legământului [contractului] Său, în Templul Său. Și au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ și o grindină mare.”

După cum am spus, sunt oarecum obligat să intru în istorie: de la creștinism la Babilon, de la Roma imperială la „Roma” papală – prin (a) șapte Biserici, (b) Mielul și cei o sută patruzeci și patru de mii, (c) îngerul cu cartea și cei doi martori, (d) cele două fiare și cei o sută patruzeci și patru de mii, (e) judecata Babilonului, (f) mileniul și focul judecății, (g) Ceruri noi și un Pământ nou. „Căci iată, Eu fac Ceruri noi și un Pământ nou; așa că nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile trecute și nimănui nu-i vor mai veni în minte. Ci vă veți bucura și vă veți veseli pe vecie pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie, iar pe poporul lui, în bucurie. Eu Însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului și Mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul țipetelor. Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puține, nici bătrâni care să nu-și împlinească zilele [eterne]”.

„Vor zidi case și le vor locui; vor sădi vii și le vor mânca rodul. Nu vor zidi case ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănânce rodul, căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, iar aleșii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor. Nu vor munci degeaba și nu vor avea copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcătui o sămânță binecuvântată de Cel-ce-Este, iar copiii lor vor fi împreună cu ei. Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta! Lupul și mielul vor paște împreună, leul va mânca paie ca boul, iar șarpele se va hrăni cu țărână. Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt – zice Cel-ce-Este.”

„Apa aceasta curge spre ținutul de răsărit, se coboară în câmpie și se varsă în mare, iar după vărsarea ei în mare, apele mării se vor vindeca. Orice făptură vie care se mișcă va trăi pretutindeni pe unde va curge râul și va fi o mulțime de pești; căci, pe oriunde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase, iar pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta, va fi viață... Dar lângă râul acesta, pe malurile lui, de amândouă părțile, vor crește tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va veșteji și roadele lor nu se vor sfârși; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieși din Sfântul Locaș. Roadele lor vor sluji ca hrană, iar frunzele lor, ca leac.”

„Și mi-a arătat un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al Iubirii și al Mielului. În mijlocul pieței cetății și pe cele două maluri ale râului era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună; iar frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor. Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Tronul Iubirii, da, al Mielului va fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea fața Lui, iar Numele Lui va fi pe frunțile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina Soarelui, pentru că Cel-ce-Este Iubirea îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor.”

Revenind la Apocalipsa și la evenimentele profetizate de ea – așa cum am afirmat mai sus, fiind obligat să merg pe drumul trasat de istorie –, vom observa pentru început că în ceea ce i-a fost arătat lui Ioan, în viziune, despre Israelul de după căderea și arderea Ierusalimului nu se spune aproape nimic pe parcursul celor aproape două mii de ani când cele șapte biserici și cele șapte vremuri ale lor și-au avut rolul în istorie. Totuși, în tabloul văzut pe cer de către Ioan, fiii iudaismului au fost arătați a fi aparent rătăciți în pustie: „În Cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în Soare, cu Luna sub picioare și cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. Ea era însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin ca să nască... ea a născut un Fiu, un Copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Iubire, da, la Tronul ei. Și femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Iubire, ca să fie hrănită acolo șapte vremuri.”

Această femeie învăluită în Soare este iudaismul lui Iosif, al lui Iacov, al lui Isaac și al lui Avraam. Pruncul născut a fost Omul Purpuriu. El a fost Cel răpit (înălțat) la Tronul Iubirii și El va cârmui toate neamurile cu un toiag de fier – întâi prin David, apoi prin revenirea Sa.

Balaurul care a căzut din Cer – cel care „cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului și le arunca pe Pământ” – nu este altul decât ex-Lucifer; iar el, prin instrumentele sale umane, Roma imperială (și Irod) care stăpânea Israelul în momentul nașterii Pruncului, „a stat înaintea femeii care stătea să nască, ca să-i mănânce Copilul, când îl va naște”... Însă Copilul S-a născut, căci „un Fiu ni s-a dat” și a fost salvat de genocidul lui Irod, prin fuga în Egipt.

Despre Israel (sau iudaism) în perioada celor șapte vremuri se poate spune așa cum s-a vorbit (profetizat) de împăratul Babilonului în urma unei descoperiri divine, deși lui i s-a dat altă tâlcuire de către Daniel: „Iată vedeniile care mi-au trecut prin cap când eram în pat. Mă uitam și iată că în mijlocul pământului era un copac foarte înalt. Copacul acesta s-a făcut mare și puternic, vârful lui se înălța până la Ceruri și se vedea de la marginile întregului pământ. Frunza lui era frumoasă și avea roade multe; în el se găsea hrană pentru toți; fiarele câmpului se adăposteau sub umbra lui, păsările cerului își făceau cuibul în ramurile lui și orice făptură vie se hrănea din el. În vedeniile care-mi treceau prin cap în patul meu, mă uitam și iată că s-a coborât din Ceruri un străjer sfânt. El a strigat cu putere și a vorbit așa: «Tăiați copacul și rupeți ramurile; scuturați-i frunza și risipiți roadele; fugăriți fiarele de sub el și păsările din ramurile lui! Dar trunchiul cu rădăcinile lui lăsați-l în pământ și legați-l cu lanțuri de fier și de aramă în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului și să fie la un loc cu fiarele în iarba pământului. Inima lui de om i se va preface într-o inimă de fiară și vor trece șapte vremuri peste el. Hotărârea aceasta a fost luată în sfatul străjerilor și pusă la cale înaintea sfinților, ca să știe cei vii că Cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor, că o dă cui îi place și înalță în ea pe cel mai de jos dintre oameni!»”

Așa s-a întâmplat cu Israelul în perioada celor șapte biserici: copacul a fost tăiat, așa cum spusese și Ioan Botezătorul: „Iată că securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat și aruncat în foc”. Și așa a fost. Anul AD 70 a însemnat tăierea și aruncarea lui în foc timp de șapte vremuri. Nu focul a ars șapte vremuri, ci consecințele tăierii. Însă Israelul nu a fost tăiat în întregime: „trunchiul cu rădăcinile lui lăsați-l în pământ... ca să fie udat de roua cerului”, până când se vor isprăvi cele șapte vremuri ale Bisericilor („creștinismului”). Da, Israelul a fost legat cu „lanțuri de fier și de aramă” – cu Roma și cu Grecia, cu fiii lor – timp de șapte vremuri; însă la sfârșitul acestei perioade Israelul va experimenta împlinirea cuvintelor: „Am binecuvântat pe Cel Preaînalt, am lăudat și slăvit pe Cel ce trăiește veșnic, Acela a cărui stăpânire este veșnică și a cărui împărăție dăinuiește din generație în patrimoniu. Toți locuitorii Pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea Cetății și cu locuitorii Pământului și nimeni nu poate să stea împotriva mâinii Lui, nici să-I zică: «Ce faci?»”

„Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său! Un ciob dintre cioburile pământului! Oare lutul zice el celui ce-l fățuiește: «Ce faci?» și lucrarea ta zice ea despre tine: «El n-are mâini»? Vai de cine zice tatălui său: «Pentru ce m-ai născut?» și mamei sale: «Pentru ce m-ai făcut?» Așa vorbește Cel-ce-Este, Sfântul lui Israel și Făcătorul său: «Vrea cineva să Mă întrebe asupra viitorului, să-Mi poruncească pentru copiii Mei și pentru lucrarea mâinilor Mele? Eu am făcut Pământul și am făcut pe om pe el; Eu, cu mâinile Mele, am întins Cerurile și am așezat toată oștirea lor. Eu am ridicat pe cel chemat pe nume [El-Ya] în dreptatea Mea și voi netezi toate cărările lui. El Îmi va zidi iarăși cetatea și va da drumul prinșilor Mei de război, fără preț de răscumpărare și fără daruri», zice Cel-ce-Este.” „Câștigurile Egiptului și negoțul Etiopiei și al sabeenilor, oameni de statură înaltă, vor trece la tine și vor fi ale tale. Popoarele acestea vor merge după tine, vor trece înlănțuite, se vor închina înaintea ta și-ți vor zice, rugându-te: «Numai la tine Se află Iubirea și nu este alt Cel-ce-Este afară de El».”

Scena văzută de Ioan în legătură cu femeia (Israel) care a fugit în pustie pentru a fi hrănită de Iubire și udată cu „roua cerului” timp de șapte vremuri continuă cu momentul celei de-a doua Cincizecimi: „Și în Cetate s-a făcut un război. Miha-El și îngerii Lui s-au luptat cu balaurul [Șarpele]. Și balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei, dar n-au putut birui; și locul lor nu li s-a mai găsit în Cetate. Și balaurul cel mare – șarpele cel vechi, numit diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume – a fost aruncat pe Pământ și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui. Și am auzit în Cetate un glas tare, care zicea: «Acum au venit mântuirea, puterea și Împărăția Iubirii noastre și autoritatea unsului Lui, pentru că pârâșul fraților și surorilor noastre [îngeri de două genuri], care zi și noapte îi pâra înaintea Iubirii noastre, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei lor; ei nu și-au iubit viața atât de mult încât să se teamă de moarte. De aceea bucurați-vă, Ceruri și voi care locuiți în ele! Vai de voi, pământ și mare! Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme».”

Este momentul în care izbăvitorul (noul „Iosua”) este uns ca împărat, scenă văzută de prorocul Zaharia: „El – Arhanghelul Purpuriu (Miha-EL) – mi-a arătat pe marele preot Iosua [izbăvitorul] stând în picioare înaintea Arhanghelului (/Α\) și pe Satana [ex-Lucifer] stând la dreapta lui, ca să-l pârască. Cel Purpuriu a zis Satanei: «Iubirea să te mustre, Satano! Cel-ce-Este să te mustre, El [, Cel Purpuriu], care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?» Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare, iar totuși stătea în picioare înaintea Arhanghelului. Iar Îngerul Purpuriu, luând cuvântul, a zis celor ce erau înaintea Lui: «Dezbrăcați-l de hainele murdare de pe el!» Apoi a zis lui Iosua: «Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea și te îmbrac cu haine de sărbătoare!» Eu [Zaharia, vizionarul] am zis: «Să i se pună pe cap o diademă pură!» Și i-au pus o diademă pură pe cap și l-au îmbrăcat în haine, în timp ce Îngerul Purpuriu stătea acolo. Iubirea i-a făcut lui Iosua următoarea mărturisire: «Așa vorbește Cel-ce-Este: „Dacă vei umbla pe căile Mele și dacă vei păzi poruncile Mele, vei judeca și Casa Mea, și vei priveghea asupra curților Mele, și te voi lăsa să intri [în Templu] împreună cu cei ce sunt aici [cei douăzeci și patru de bătrâni]”».“

Zaharia ne conduce mai departe să înțelegem ce s-a întâmplat cu acest Iosua... Deși scena are loc în Templu, efectele ei se reflectă pe Pământ. „Îngerul Purpuriu care vorbea cu mine s-a întors și m-a trezit ca pe un om pe care-l trezești din somnul lui. El m-a întrebat: «Ce vezi?» Eu am răspuns: «M-am uitat și iată că este un sfeșnic cu totul de aur, deasupra lui, un vas cu untdelemn, iar pe el, șapte candele, cu șapte țevi pentru candelele care sunt în vârful sfeșnicului. Și lângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului și altul la stânga lui». Și, luând iarăși cuvântul, am zis Îngerului Purpuriu care vorbea cu mine: «Ce înseamnă lucrurile acestea, Iubirea mea?» Îngerul Purpuriu care vorbea cu mine mi-a răspuns: «Nu știi ce înseamnă aceste lucruri?» Eu am zis: «Nu, Iubirea mea».”

Deși Zaharia era familiarizat cu imaginea sfeșnicului de aur cu cele șapte candele ale lui, totuși el era total nedumerit în legătură cu cei doi măslini, o imagine nouă pentru el; era o altfel de reprezentare a Șechinei, pe care Zaharia nu o înțelegea. Era sfeșnicul, simbolul Luminii, simbolul Celui Purpuriu, însă ce era cu cei doi măslini era peste puterile lui de înțelegere. „Eu [Zaharia] am luat cuvântul și I-am zis: «Ce înseamnă acești doi măslini, la dreapta sfeșnicului și la stânga lui?» Am luat a doua oară cuvântul și I-am zis: «Ce înseamnă cele două ramuri [«aripi»] de măslin care sunt lângă cele două țevi de aur prin care curge uleiul auriu din el?» El mi-a răspuns: «Nu știi ce înseamnă?» Eu am zis: «Nu, Iubirea mea». Iar El a zis: «Aceștia sunt cei doi unși care stau înaintea Iubirii (/Α\) întregului Pământ».”

Ce este cu acești doi unși? Zaharia n-a primit răspunsul. Cu cei doi s-a întâlnit și Daniel în viziunea lui: „Și eu, Daniel, m-am uitat și iată că alți doi oameni stăteau în picioare, unul dincoace de râu și altul dincolo de malul râului”; despre ei a zis Omul Purpuriu: «cinstea de a ședea la dreapta sau la stânga Mea nu atârnă de Mine s-o dau, ci ea este numai pentru aceia [doi] pentru care a fost pregătită». Însă, totuși, ce este cu acești doi unși?

Clarificarea o aduce Ioan în profeția lui, însă pentru a înțelege ce-i cu ei trebuie să mergem puțin mai înapoi, la momentul Iosua și încoronarea lui, dar în ceea ce a văzut Ioan: „Apoi am văzut un alt înger puternic [Iosua], care se cobora din Cetate [autoritate] învăluit într-un nor [ascuns]. Deasupra capului lui era curcubeul [legământ]; fața lui era ca Soarele [Răsărit], iar picioarele lui erau ca niște stâlpi de foc [prezența Celui Purpuriu în miezul-nopții]. În mână ținea o cărticică deschisă [„și iată că era un sul de carte care zbura”]. A pus piciorul drept pe mare și piciorul stâng pe pământ și a strigat cu glas tare, cum răcnește un leu. Când a strigat el, cele șapte tunete... au făcut să se audă glasurile lor: „Tu ești fiul Meu! Astăzi am devenit Tatăl tău”. „Eu îi voi fi Tată, iar el Îmi va fi fiu.” „Iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împărații Pământului.”

„Și când au făcut cele șapte tunete să se audă glasurile lor, eu [Ioan] eram gata să mă apuc să scriu; iar atunci am auzit din Cetate un glas, care zicea: «Pecetluiește [ascunde] ce au spus cele șapte tunete și nu scrie ce au spus!» Și îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare și pe pământ și-a ridicat mâna dreaptă spre Cetate și a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul și lucrurile din el, pământul și lucrurile de pe el, marea și lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbița lui, se va sfârși taina Iubirii, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor».”

„«Și glasul pe care-l auzisem din Cetate mi-a vorbit din nou și mi-a zis: «Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe mare și pe pământ!» M-am dus la înger și i-am cerut să-mi dea cărticica. «Ia-o», mi-a zis el, «și mănânc-o; ea îți va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea». Am luat cărticica din mâna îngerului și am mâncat-o: în gura mea a fost dulce ca mierea, dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune. Apoi mi-a zis: «Trebuie să prorocești din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi și împărați».”

Acest înger, acest Iosua s-a întâlnit la douăzeci și unu de ani cu „vestea bună vestită de Iubire robilor Săi prorocii”; într-adevăr, această veste bună pentru Sion i-a fost dulce în inimă când a auzit-o din gura Iubirii, însă mai târziu s-a transformat în amărăciune – o împlinire a cuvintelor despre fiul Omului Purpuriu, despre El-Ya, că „trebuie să pătimească mult și să fie defăimat”. „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii”. „Acum Iacov nu va mai roși de rușine și nu i se va mai îngălbeni fața acum. Căci, când vor vedea ei, când vor vedea copiii lor, în mijlocul lor, lucrarea mâinilor Mele, Îmi vor sfinți Numele; vor sfinți pe Sfântul lui Iacov și se vor teme de Iubirea lui Israel. Cei rătăciți cu duhul vor căpăta pricepere, iar cei ce cârteau vor lua învățătură”.

Cuvintele „trebuie să prorocești din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi și împărați” se suprapun pe mesajul transmis prin Zaharia: „Acesta este cuvântul Celui-ce-Este către fiul lui David și sună astfel: «Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin duhul Meu» [a doua Cincizecime], zice Cel-ce-Este... Căci cine disprețuiește Ziua începuturilor slabe? Aceștia șapte vor privi cu bucurie cumpăna în mâna fiului lui David. Aceștia șapte sunt ochii Celui Purpuriu, care cutreieră tot Pământul.”

Ioan continuă relatarea despre înger, mai întâi arătând contextul istoric și situația poporului ales când acest înger a fost uns și în ce condiții avea să-și facă apariția, ieșind din acoperirea sau ascunderea Celui Purpuriu: „Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini și mi s-a zis: «Scoală-te și măsoară Templul Iubirii, altarul și pe cei ce se închină în el. Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată, căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare Ierusalimul șapte vremuri».”

În perioada aceasta de șapte vremuri, pe când încă Ierusalimul, cetatea sfântă, avea să fie călcată în picioare de către neamuri, îngerul [Iosua] a fost uns; însă între timp din unul singur s-au făcut doi, așa cum în relatarea lui Zaharia, după Iosua, i-au fost arătați cei doi măslini. Iubirea Și-a făcut cunoscută alegerea celui de-al doilea martor, îngerului, șaisprezece ani mai târziu. Planul este ca cei doi să fie mire și mireasă – înlocuitori ai lui Adam și ai Evei, cei care și-au pierdut împărăția veșnică prin neascultare. Cu ei Omul Purpuriu va realiza o Șechină împărătească. Astfel El, Cel Purpuriu, fiind Sfeșnicul a trei Șechine: (a) Șechina Albă a Iubirii – între Cel Albastru și Cel Cărămiziu; (b) Șechina Purpurie de tip heruvimic – Arhanghelul Purpuriu între heruvimii Săi (heruvimii adoptivi ai celor doi aleși); și (c) o Șechină împărătească veșnică – Tatăl Purpuriu între rege cărămiziu și regină cărămizie – cei doi puși deoparte cu cinstea de a sta la dreapta și la stânga Celui-ce-Este, cele două ramuri de aur de măslin, ei fiind îmbrăcați în aur prin înfiere și prin căsătorie: două legăminte eterne din Iubire.

Ioan vine cu detalii despre acești doi martori, zicând: „Voi da celor doi martori ai Mei să prorocească îmbrăcați în saci șapte vremuri.” Ei nu prorocesc șapte vremuri, ci își încep misiunea înainte de sfârșitul această perioadă de șapte vremuri, când cetatea Ierusalimului este călcată în picioare de către neamuri. Pe de altă parte, misiunea lor se desfășoară între granițele a șapte vremuri: întâi, din momentul ieșirii lor de sub umbra mâinii Celui-ce-Este – fiind ascunși în tolba Lui – până la venirea Celui Purpuriu, vor avea o perioadă de mărturisire aflată în granițele a șapte vremuri exprimate în săptămâni – fiecare dintre cele șapte zile ale unei săptămâni reprezentând „o vreme” – iar pe de altă parte, dacă s-ar putea împărți eternitatea la șapte, Împărăția lor eternă va fi una de șapte vremuri: șapte vremuri săptămânale, șapte vremuri anuale, șapte vremuri jubiliare... șapte vremuri eterne.

„Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice care stau înaintea Iubirii Pământului.” În timpul misiunii lor, ei au autoritate să scoată din gură un foc care îi mistuie pe vrăjmașii lor. Niciun om nu poate să scoată din gură foc mistuitor – Singurul care deține acest foc este Judecătorul în Ziua mâniei Sale; iar ei sunt doar antemergători ai Judecătorului înainte de a veni Ziua aceea mare și înfricoșată.

„Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor.” Puterea lor nu stă propriu-zis în închiderea cerului ca să nu mai cadă ploaie (binecuvântare). Ei vin aduși de a doua Cincizecime, iar lucrarea lor este sub această binecuvântare pentru unii – cei binecuvântați cu realitatea din cuvintele „unul este luat”. Această binecuvântare a celor aleși va fi, în schimb, un blestem pentru cei în dreptul cărora se vor împlini cuvintele „altul este lăsat”. Peste „cei lăsați” nu mai vine nicio binecuvântare – ei fiind sortiți pieirii –, dar nu din vina acestor doi aleși, ci ca o consecință a unei vieți trăite departe de Iubire.

„Au putere să prefacă apele în sânge și să lovească Pământul cu orice fel de urgie ori de câte ori vor voi.” Acest lucru, din nou, nu stă în puterea lor, cum nici apele transformate de Moise în sânge nu au fost făcute sânge prin puterea lui Moise. Într-adevăr, în timpul mărturisirii acestor doi unși vor cădea potirele mâniei Celui-ce-Este pe Pământ. Astfel, ei, într-adevăr, devin o expresie a împlinirii cuvintelor: „va boteza cu ploaie și cu foc.”

Urmează o porțiune mai grea de înțeles cu privire la acești doi unși. Trebuie înțeles faptul că toată Scriptura spune cel puțin despre unul dintre ei că nu va muri niciodată – așa cum nici Ilie nu a murit – iar dacă este clar că unul nu moare, nu moare niciunul dintre ei. Acest lucru face parte din destinul lor veșnic, fiind imposibil pentru ei să moară; îngerii lor sunt prea speciali pentru a îngădui moartea lor, ei fiind heruvimii însoțitori ai Șechinei Purpurii. Este imposibil ca acești doi aleși să moară și dintr-un alt aspect: ei nu sunt Adam și Eva, ci, din contră, sunt noii Adam și Eva – rege și regină într-o Împărăție a pietrei devenită Munte, o Împărăție eternă sau fără de sfârșit.

Moartea lor este, așadar, simbolică și îi reprezintă pe unii dintre cei care au primit mărturisirea lor – și implicit contractul lor cărămiziu – și au plătit cu viața lor pentru credincioșia lor, viață luată de cei gri în gelozia lor. Despre acești fiii și fiice cărămizii se zice: „Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei Omului Purpuriu și din pricina Cuvântului Celui-ce-Este și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit cu unsul o mie de ani.”

Ce spune Ioan mai departe despre acești doi unși: „Când își vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, îi va birui și-i va omorî”. Moartea la care se referă aici Ioan este o intenție de a-i omorî, dar nereușită – este o moarte simbolică. O răsturnare de situație, o împărăție veșnică aparent îngenunchiată, o exterminare a influenței mesajului (focului și botezului) lor, când oamenii treziți prea târziu din indolența în care au fost vrăjiți de ex-heruvimi „vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla istoviți încoace și încolo, ca să caute Cuvântul Celui-ce-Este, și tot nu-l vor găsi”.

Ioan continuă să relateze ce a văzut în viziune: „Și trupurile lor moarte vor zăcea în piața cetății celei mari, care, în înțeles duhovnicesc, se cheamă Sodoma și Egipt, unde a fost răstignit și Tatăl lor.” În primul rând trebuie clarificată locația „Sodoma și Egipt”, unde a fost răstignit și Tatăl lor – acest loc este unul singur: „Roma”, Babilonul. Nu trupurile lor sunt cele ce vor zăcea în piața cetății Babilonului, pe întreg Pământul, ci trupurile care s-au identificat cu mărturisirea lor, dar au fost uciși de cei gri... Așa cum se zice: „Fiecăruia dintre ei i s-a dat o haină albă și i s-a spus să se mai odihnească puțină vreme, până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă și al fraților lor, care aveau să fie omorâți ca și ei.”

„Și oameni din orice norod, din orice seminție, de orice limbă și de orice neam vor sta trei zile și jumătate și vor privi trupurile lor moarte, fără să dea voie ca acestea să fie puse în mormânt. Și locuitorii de pe Pământ se vor bucura și se vor veseli de ei și își vor trimite daruri unii altora, pentru că acești doi proroci [mărturia lor] chinuiseră pe locuitorii pământului. Dar, după cele trei zile și jumătate, duhul de viață [învierea morților] al Iubirii a intrat în ei, iar ei s-au ridicat în picioare; și o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut. Și au auzit din Sion un glas tare, care le zicea: «Suiți-vă aici!» Și s-au suit într-un nor [văzduh] spre Sion, iar vrăjmașii lor i-au văzut.”

Nu este foarte greu de înțeles de ce oamenii gri sunt „chinuiți” de mesajul Iubirii, de chemarea la întoarcerea din gri; chiar și pe vremea Omului Purpuriu s-a manifestat același „chin”, mai ales din partea zeilor. „Și judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăște lumina și nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.” „Alții sunt vrăjmași ai luminii, nu cunosc căile ei și nu umblă pe cărările ei.” „Cei răi vor face răul și niciunul dintre cei răi nu va înțelege.” „«Dar cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate liniști și ale cărei ape aruncă afară noroi și mâl. Cei răi n-au pace», zice Iubirea Mea.”

În contextul evenimentelor care vor avea loc după a doua Cincizecime va fi mai ușor de înțeles mesajul acestei profeții a lui Ioan. A doua Cincizecime va polariza umanitatea în două grupe de oameni clare și distincte: unii vor fi roz intens, iar alții vor fi gri de abis, robi ai fiarei care se ridică din abis. Această fiară care se ridică din abis [întuneric] este unică în profeția lui Ioan; este acel ex-heruvim cuprins de o mare mânie, pentru că știe că mai are puțină vreme – știe că direcția spre care îl duce timpul este iazul de foc sau moartea a doua. În disperarea lui, el iese din abis pentru a trage după el cât mai mulți oameni în focul care a fost pregătit pentru el și ex-heruvimii lui, doar pentru a aduce cât mai multă suferință Iubirii, și totodată celor roz.

Trebuie subliniat încă o dată că cei doi unși sunt ocrotiți și salvați de către Însuși Cel Purpuriu, Cel Atotputernic – însăși pecetluirea Celui Purpuriu în calitate de Tată fiindu-le o garanție – dar nu doar lor. Moartea unora dintre cei cu contract cărămiziu va fi una excepțională, un fel de cadou al Iubirii ce se va reflecta în eternitate într-o strălucire aparte; însă pentru cei doi aleși și pentru majoritatea dintre cei sigilați de Iubire în această generație cărămizie este promisă protecția îngerilor, așa cum Noe, împreună cu cei din arca lui, au fost protejați în apele Potopului, așa cum fiii lui Israel au fost protejați în Gosen de plăgile care au căzut peste egipteni.

„La vederea Ta, se cutremură munții; se năpustesc râuri de apă; adâncul își ridică glasul și își înalță valurile în sus. Soarele și Luna se opresc în locuința lor de lumina săgeților Tale, care pornesc, de strălucirea suliței Tale, care lucește. Tu cutreieri Pământul în urgia Ta, zdrobești neamurile în mânia Ta. Ieși ca să izbăvești pe poporul Tău, să izbăvești pe unsul Tău; sfărâmi acoperișul casei celui rău, o nimicești din temelii până în vârf.” „Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopții, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua-n amiaza mare. O mie să cadă alături de tine și zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia. Doar vei privi cu ochii și vei vedea răsplătirea celor răi. Pentru că zici: «Cel-ce-Este este locul meu de adăpost» și faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare, de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tău. Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale; și ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ți lovești piciorul de vreo piatră.”

„Cel-ce-Este a jurat și nu-I va părea rău: «Tu ești preot în etern, după rânduiala lui Melhisedec [Împăratul și Preotul Cărămiziu al Salemului]». Cel-ce-Este, de la dreapta ta, zdrobește pe împărați în ziua mâniei Lui. El face dreptate printre neamuri: totul este plin de trupuri moarte; El zdrobește capete pe toată întinderea Pământului. El bea din pârâu în timpul mersului, de aceea își înalță capul.”

„Cel-ce-Este este partea mea de moștenire și paharul meu, Tu îmi îndrepți sorțul. O moștenire plăcută mi-a căzut la sorți, o frumoasă moșie mi-a fost dată. Eu binecuvântez pe Cel-ce-Este, care mă sfătuiește, căci până și noaptea îmi dă îndemnuri inima. Am necurmat pe Cel-ce-Este înaintea ochilor mei. Când este El la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veselește, iar trupul mi se odihnește în liniște. Căci nu vei lăsa sufletul meu [să meargă] în Locuința morților, nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea. Îmi vei arăta cărarea vieții [eterne]; înaintea Feței Tale sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice, în dreapta Ta.”

Vizionarul Ioan – mai degrabă îngerul trimis de Mijlocitor – ne prezintă mai departe ceea ce a văzut. Fiind imposibil să ne fie prezentate scenele în cronologie, evenimentele au fost așezate înaintea ochilor lui Ioan și ai noștri din perspective diferite. Dacă până acum reflectorul profeției a fost pus (a) asupra Bisericilor, (b) asupra Israelului reales și a Mielului – Lumina din mijlocul lui –, (c) asupra celor doi aleși cu misiunea lor specială, acum reflectorul este pus (d) asupra Babilonului, inițial în perioada celor șapte vremuri – perioadă al cărei apogeu a fost Evul Mediu Întunecat.

Ioan relatează prin simboluri că Babilonul este reprezentat prin două fiare – prima ridicându-se din mare, iar a doua din pământ – marcând momentul apariției celor doi martori și realegerea Israelului cu ocazia celei de a doua Cincizecimi.

Despre prima fiară se spune că este în exercițiu șapte vremuri. Este descrisă având „zece coarne și șapte capete; pe coarne avea zece cununi împărătești și pe capete avea nume de hulă.” Cele zece coarne reprezintă și cele zece degete de fier amestecat cu lut pe care le-a văzut împăratul Babilonului în visul lui. La început a fost Roma imperială, iar apoi s-a transformat în „Roma” papală. Cele șapte capete reprezintă, de asemenea, încercarea acestei instituții de a se da drept altceva – șapte reprezentând atât autoritatea divină pe care singură și-a atribuit-o, cât și cele șapte Biserici îmbătate de zeii Babilonului, adică supremația „Romei” asupra „creștinismului”.

Purtând aceste semne, prin cuvintele „Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea labe ca de urs și gură ca o gură de leu” se prezintă originea și rădăcinile istorice ale acestei împărății, care, înțelegându-l pe Daniel, își au originea în vechile împărății ce l-au asuprit pe Israel; iar „gura de leu” este o încercare disperată de a înfățișa înaintea Pământului o autoritate cu suport în scaunul Fiului lui David. Însă îngerul nu ne lasă în amăgirea beției generate de vinul minciunilor și al pretențiilor ei false, ci ni se spune clar de unde vine autoritatea ei: „Balaurul [Șarpele prin Roma] i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie și o stăpânire mare.” Precum capetele ei au „nume de hulă” la adresa Iubirii, tot așa și stăpânirea ei este reprezentarea hulei sau a antihristului pe Pământ.

Ioan continuă spunând că: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Și tot Pământul se mira după fiară.” Aceste cuvinte reprezintă reînvierea autorității papale în momentul în care îngerului i se dă „vestea cea bună”, când în Cetatea de Sus ar fi trebuit să se termine Sabatul, iar pe Pământ ar fi trebuit să celebreze Sărbătoarea Reînnoirii în Sion. Trăim azi – în aceste clipe de zăbavă – împlinirea cuvintelor: „Și tot Pământul se mira după fiară [Babilon].” Însă imaginea nu se oprește aici, Ioan descrie perspectiva Cetății asupra a ceea ce se întâmplă pe Pământ între „tot Pământul” și Babilon: „Și au început să se închine balaurului [Șarpelui], pentru că dăduse puterea lui fiarei. Și au început să se închine fiarei [„Romei”], zicând: «Cine se poate asemăna cu fiara și cine se poate lupta cu ea?»”

Într-adevăr, aceasta a fost imaginea puterii Papalității în istorie și mai ales în Evul Mediu, când s-au împlinit cuvintele: „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari și hule. Și i s-a dat putere să lucreze șapte vremuri. Ea și-a deschis gura și a început să rostească hule împotriva Iubirii, să-I hulească Numele, cortul [Sionul] și pe cei ce locuiesc în Cetate [Omul Purpuriu mijlocind înaintea Celui Albastru]. I s-a dat să facă război cu sfinții [poporul cel ales] și să-i biruiască. Și i s-a dat [în antiteză cu cel întâi-născut] stăpânire peste orice seminție, peste orice norod, peste orice limbă și peste orice neam.”

Sfinții cu care s-a războit fiara nu au fost doar evrei, au fost și creștini autentici, dar nu numai. Aceste hule la adresa Iubirii și a celor care locuiesc în Cetatea de Sus se suprapun cu imaginile aduse de Daniel în legătură cu cornul cel mic, același Babilon: „În urmă am dorit să știu adevărul asupra fiarei a patra [Roma] – care se deosebea de toate celelalte și era nespus de grozavă: avea dinți de fier și gheare de aramă, mânca, sfărâma și călca în picioare ce rămânea – și asupra celor zece coarne pe care le avea în cap, și asupra celuilalt corn care ieșise [Papalitatea] și înaintea căruia căzuseră trei [herulii, vandalii și ostrogoții], asupra cornului acestuia, care avea ochi [spirite], o gură care vorbea cu trufie și avea o înfățișare mai mare decât celelalte coarne. Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinților și i-a biruit, până când a venit Cel [Purpuriu] Îmbătrânit de zile și a făcut dreptate sfinților Celui Preaînalt, iar a venit vremea când sfinții au luat în stăpânire Împărăția.”

„Cele zece coarne înseamnă că din împărăția aceasta [Roma] se vor ridica zece împărați. Iar după ei se va ridica un altul [Babilonul], care se va deosebi de înaintașii lui și va doborî trei împărați. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinții Celui Preaînalt și se va încumeta să schimbe vremurile [calendarul] și Legea [cele zece porunci și liberul arbitru], iar sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de șapte vremuri. Apoi va veni judecata și i se va lua stăpânirea, care va fi prăbușită și nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub Ceruri se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt. Împărăția lui este o împărăție veșnică și toate puterile îi vor sluji și-l vor asculta!”

Trăim momentele de dinaintea căderii Babilonului – mă refer la azi, când scriu, căci tu vei citi cel mai probabil după cădere –, momente în care se împlinesc cuvintele: „Și toți locuitorii Pământului i se vor închina, toți aceia al căror nume n-a fost scris în cartea vieții Mielului, care a fost înjunghiat de la întemeierea Pământului.”

Această cădere a Babilonului va aduce o întorsătură de situație întrucât, din acest moment al căderii Babilonului, închinarea oamenilor roz – eliberați din Babilon – se va reîndrepta spre Singurul căruia I se cuvine închinarea: „Mândria omului va fi smerită și trufia oamenilor va fi plecată; numai Cel-ce-Este va fi înălțat în Ziua aceea. Toți idolii vor pieri. Oamenii vor intra în peșterile stâncilor și în crăpăturile pământului, de frica Celui-ce-Este și de strălucirea măreției Lui, când Se va scula să îngrozească Pământul. În Ziua aceea, oamenii își vor arunca idolii de argint și idolii de aur pe care și-i făcuseră ca să se închine la ei – îi vor arunca la șobolani și la lilieci – și vor intra în găurile stâncilor și în crăpăturile pietrelor de frica Celui-ce-Este și de strălucirea măreției Lui, când Se va scula să îngrozească Pământul.”

„Pe Mine Însumi Mă jur, adevărul iese din gura Mea și Cuvântul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea și orice limbă va jura pe Mine. «Numai în Iubire», Mi se va zice, «locuiesc dreptatea și puterea; la El vor veni și vor fi înfruntați toți cei ce erau mâniați împotriva Lui. În Cel-ce-Este vor fi făcuți neprihăniți și proslăviți toți urmașii lui Israel».”

Momentul revărsării celei de a doua Cincizecimi și implicit al căderii Babilonului este marcat de Ioan prin cuvintele: „Cine are urechi, să audă! Cine duce pe alții în robie va merge și el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea [așteptarea] și credința [nădejdea] sfinților.”

După căderea Babilonului, oamenii cei gri se vor regrupa în încăpățânarea lor de a rămâne în gri; astfel, după a doua Cincizecime își face apariția o altă fiară – o altă împărăție –, pe care Ioan o descrie astfel: „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel și vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei și făcea ca Pământul și locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată.” Această a doua fiară are aceeași putere primită de la Șarpe ca și cea dintâi. Însă deosebirea dintre cele două este semnificativă: prima s-a ridicat din mare, reprezentând mulțimile de oameni: „Apele pe care le-ai văzut, pe care șade curva, sunt noroade, gloate, neamuri și limbi.”

În schimb, această a doua fiară apare în disperarea liderilor gri din sfera politică și a zeilor gri din sfera de închinare de a recupera mulțimile întoarse de la ei și de la ex-Lucifer către Iubire și adevăr. Întrucât căderea Babilonului nu este o cădere fizică, ci deoarece Babilonul este o instituție al cărei prim scop este manipularea mulțimilor, așa se face că această a doua fiară are drept scop, prin manipulare, să facă „ca Pământul și locuitorii lui să se închine fiarei dintâi”.

Ioan prezintă disperarea zeilor și a ex-heruvimilor de a-i recupera pe cei care, până la momentul acela, băuseră din vinul paralizant al minciunii, și până unde vor fi în stare să ajungă în demersul lor nebun: „Săvârșea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ, în fața oamenilor. Și amăgea pe locuitorii Pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în fața fiarei [Babilonului].” Însă adevărul nu poate fi înăbușit sau smuls din inimile oamenilor cu magie, semne și minuni – cu icoane care plâng și moaște care dansează.

Dar cei gri, lideri politici și „spirituali”, zei în toate formele lor, nu se opresc aici. Când amăgirea nu mai funcționează, se trece la acțiuni și mai disperate: „Dar niște zvonuri venite de la «Răsărit» și de la miazănoapte [Muntele de Sus] îl vor înspăimânta, iar atunci va porni cu o mare mânie ca să prăpădească și să nimicească cu desăvârșire pe mulți. Își va întinde corturile palatului său între mare [mulțimi de oameni] și muntele cel slăvit și sfânt [Ierusalim]. Apoi își va ajunge sfârșitul și nimeni nu-i va fi într-ajutor.”

„I s-a dat putere să dea viață [«În sfârșit!» – ex-Lucifer] icoanei [clonei] fiarei, ca icoana fiarei să vorbească și să facă să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina icoanei [copiei] fiarei. Și a făcut ca toți: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei. Aici este înțelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul [icoanei] fiarei. Căci este un număr de om. Și numărul ei este 666.”

S-a vorbit foarte mult despre 666, iar zeii au venit cu o mulțime de interpretări. Însă cheia înțelegerii acestui număr se găsește în relatarea lui Ioan: „Și am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc și pe marea de sticlă, cu alăutele Iubirii în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei și ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul Iubirii, și cântarea Mielului. Și ziceau: «Mari și minunate sunt lucrările Tale, Cel-ce-Ești Iubirea, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Cel-ce-Ești, și cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu ești Sfânt și toate neamurile vor veni și se vor închina înaintea Ta, pentru că judecățile Tale au fost arătate!»”

Acest număr – 666 și socotirea numelui lui în ebraică (Sar-Niceea) – are de-a face cu închinarea, cu sfințirea, cu pecetluirea în raport cu Iubirea; este o reacție în opoziție cu lucrarea Celui-ce-Este, o contrafacere a acțiunilor și principiilor Sale. Dacă Iubirea acționează în vederea protecției aleșilor Celui-ce-Este prin acțiunea îngerului de a sigila adevărul pe frunțile celor roz, vrăjmașul acționează la fel pentru a sigila minciuna pe frunțile oamenilor gri... Lucrarea îngerului este descrisă astfel:

„Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Iubirii noastre!”... Iar rezultatul este văzut pe pământ la Ierusalim: „Apoi m-am uitat și iată că Mielul [prin păstorul David] stătea pe muntele Sionului și împreună cu El stăteau o sută patruzeci și patru de mii, care aveau scris pe frunte numele său și Numele Tatălui său [Purpuriu, Cel-ce-Este]. Și am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; iar glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta și cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii și înaintea bătrânilor. Și nimeni nu putea să învețe cântarea afară de cei o sută patruzeci și patru de mii, care fuseseră răscumpărați de pe pământ. Ei nu s-au întinat cu femei (Babilonul), căci sunt feciori (pecetluiți) și urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpărați dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Iubire și pentru Miel (miel). Și în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină [răscumpărați] înaintea scaunului de domnie al Iubirii.”

Lucrarea îngerului Iubirii este descrisă astfel: „Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Iubirii noastre!”; iar rezultatul este văzut pe Pământ, la Ierusalim, astfel: „Apoi m-am uitat și iată că Mielul [păstorul] stătea pe Muntele Sionului și împreună cu El stăteau o sută patruzeci și patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său [pecetea sângelui Mielului], da, Numele Tatălui lor [Numele Înfierii]. Și am auzit venind din Sion [expresia Cetății pe Pământ] un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; iar glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta și cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea Tronului [Sionului coborât pe Pământ], înaintea celor patru făpturi vii și înaintea bătrânilor. Și nimeni nu putea să învețe cântarea afară de cei o sută patruzeci și patru de mii, care fuseseră răscumpărați dintre pământeni. Ei nu s-au întinat cu femei [Babilonul – mama și fiicele ei], căci sunt verguri [pecetluiți în adevăr] și urmează pe Miel [păstor] oriunde merge El [el]. Au fost răscumpărați dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Iubire, da, pentru Miel. Și în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea Tronului Iubirii lor.”

Pecetea pusă pe fruntea celor binecuvântați cu contractul cărămiziu este următoarea: „răscumpărare”, „înfiere”, „neîntinare” (sfințire), „prim-rod”, „întâi-născuți”, „fără minciună”, „fără vină” – „fii și fiice” ale Iubirii. Sunt efectele contractului cărămiziu: „voi turna duhul Meu peste orice făptură; fiii și fiicele voastre vor proroci, bătrânii voștri vor visa visuri și tinerii voștri vor avea vedenii”, „Le voi da o altă inimă și voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră și le voi da o inimă de carne, ca să urmeze poruncile Mele, să păzească și să împlinească legile Mele; și ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Iubirea lor”, „Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea – zice Cel-ce-Este – Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, iar Eu voi fi Iubirea lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăța pe aproapele sau pe fratele său, zicând: «Cunoaște pe Cel-ce-Este!» Ci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare – zice Cel-ce-Este – căci le voi ierta nelegiuirea și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.”

Dacă ar fi să ne concentrăm asupra efectelor pecetluirii îngerului doar într-un singur aspect în care se regăsesc toate conotațiile acestei pecetluiri, atunci acest singur aspect este păzirea Legii Iubirii, sfințirea; iar toată concentrarea Legii în vederea sfințirii se rezumă la porunca cu privire la Sabat: „Să nu care cumva să nu țineți Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine și voi și urmașii voștri un semn [o pecete] după care se va cunoaște că Eu sunt Iubirea, care vă sfințesc.” „Să păziți legile Mele și să le împliniți. Eu sunt Iubirea, care vă sfințesc.” „Să nu necinstiți Numele Meu cel sfânt, ca să fiu sfințit în mijlocul copiilor lui Israel. Eu sunt Iubirea, care vă sfințesc.” „Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei și urmașii lor, ca un legământ necurmat. Aceasta va fi între Mine și copiii lui Israel un semn veșnic [o pecete], căci în șase zile a făcut Cel-ce-Este Cetatea și Pământul, iar în ziua a șaptea S-a odihnit și a răsuflat.” „Le-am dat și Sabatele Mele să fie ca un semn [o pecete] între Mine și ei, ca să știe că Eu sunt Iubirea, care-i sfințesc.” „Sfințiți Sabatele Mele, căci ele sunt un semn [o pecete] între Mine și voi, ca să știți că Eu sunt Cel-ce-Este Iubirea voastră!”

Într-un sistem profetic clar, întrucât Sabatul este semnul de apartenență la Iubire – fiind dovada de ascultare și iubire față de Cel-ce-Este, un semn al contractului cărămiziu între cei aleși și Iubirea lor –, ex-heruvimul va veni din nou cu „semnul” zilei lui, având în acea zi însemnele nașterii lui și speranța biruinței lui. Deși Babilonul este cel care impune prin „împăratul” său acest semn de contrafacere a Sabatului între oameni – duminica –, oamenii cei gri vor primi pe fruntea sau pe mâna lor un semn sau un sigiliu al apartenenței lor și al închinării lor la Șarpe, prin sistemul impus de Babilon în încercarea de a se resuscita. Probabil va fi și un 666, dar nu este obligatoriu.

Dincolo de acest aspect general, 666 este un număr socotit al numelui. Socotit în ebraică, el arată spre Niceea – mai exact spre ex-heruvimul prim, ex-Lucifer sau Sar-Niceea, cel din spatele deciziilor geopolitice ale împăratului Constantin. Aceste decizii, pe parcursul celor șapte vremuri, au fost o expresie în realitatea fizică a cuvintelor: „balaurul a urmărit femeia, șarpele a aruncat din gură ca un râu (cete de oameni), ca să o ia râul” împotriva poporului ales.

Înțeles în profunzime, Șase este o reprezentare a omului, a zilei în care a fost făcut – este o reprezentare a turnului Babel, turnul necredinței. Șase este o reprezentare a omului în dorința lui de a fi nemuritor, de a stăpâni cerul, mormântul și pământul. Acest număr, Șase, îl reprezintă pe împăratul Babilonului antic care a făcut un chip complet de aur și a cerut tuturor oamenilor să i se închine, chipul fiind făcut după chipul și asemănarea sa.

Daniel descrie scena aceea, zicând: „Împăratul Nebucadnețar a făcut un chip de aur, înalt de șaizeci de coți și lat de șase coți... Împăratul Nebucadnețar a poruncit să cheme pe dregători, pe îngrijitori și pe cârmuitori, pe judecătorii cei mari, pe vistiernici, pe legiuitori, pe judecători și pe toate căpeteniile ținuturilor, ca să vină la sfințirea chipului pe care-l înălțase împăratul Nebucadnețar. Atunci, dregătorii, îngrijitoriii și cârmuitorii, judecătorii cei mari, vistiernicii, legiuitorii, judecătorii și toate căpeteniile ținuturilor s-au strâns la sfințirea chipului pe care-l înălțase împăratul Nebucadnețar. S-au așezat înaintea chipului pe care-l înălțase Nebucadnețar. Iar un crainic a strigat cu glas tare: «Iată ce vi se poruncește, popoare, neamuri, oameni de toate limbile! În clipa când veți auzi sunetul trâmbiței, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cimpoiului și al tot felul de instrumente de muzică, să vă aruncați cu fața la pământ și să vă închinați chipului de aur pe care l-a înălțat împăratul Nebucadnețar. Oricine nu se va arunca cu fața la pământ și nu se va închina va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul unui cuptor aprins».”

„Cu prilejul acesta și în aceeași vreme, câțiva haldeeni [oameni gri] s-au apropiat și au pârât pe iudei. Ei au luat cuvântul și au zis împăratului Nebucadnețar: «Să trăiești veșnic, împărate! Ai dat o poruncă după care toți cei ce vor auzi sunetul trâmbiței, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cimpoiului și al tot felul de instrumente de muzică vor trebui să se arunce cu fața la pământ și să se închine chipului de aur, iar oricine nu se va arunca cu fața la pământ și nu se va închina va fi aruncat în mijlocul unui cuptor aprins. Dar sunt niște iudei cărora le-ai dat în grijă treburile ținutului Babilonului, și anume Șadrac, Meșac și Abed-Nego – oameni care nu țin seama deloc de tine, împărate. Ei nu slujesc dumnezeilor tăi și nu se închină chipului de aur pe care l-ai înălțat tu!»”

„Atunci, Nebucadnețar, mâniat și plin de urgie, a dat poruncă să aducă pe Șadrac, Meșac și Abed-Nego. Și oamenii aceștia au fost aduși îndată înaintea împăratului. Nebucadnețar a luat cuvântul și le-a zis: «Înadins oare, Șadrac, Meșac și Abed-Nego, nu slujiți voi dumnezeilor mei și nu vă închinați chipului de aur pe care l-am înălțat? Acum fiți gata și, în clipa când veți auzi sunetul trâmbiței, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cimpoiului și al tot felul de instrumente, să vă aruncați cu fața la pământ și să vă închinați chipului pe care l-am făcut; dacă nu vă veți închina lui, veți fi aruncați pe dată în mijlocul unui cuptor aprins! Și care este dumnezeul acela care vă va scoate din mâna mea?»”

„Șadrac, Meșac și Abed-Nego au răspuns împăratului Nebucadnețar: «Noi n-avem nevoie să-ți răspundem la cele de mai sus. Iată, Iubirea noastră, căreia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins și ne va scoate din mâna ta, împărate. Și, chiar dacă nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălțat!»”

„La auzul acestor cuvinte, Nebucadnețar s-a umplut de mânie și și-a schimbat fața, întorcându-și privirile împotriva lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego. A luat din nou cuvântul și a poruncit să încălzească de șapte ori mai mult cuptorul decât se cuvenea să-l încălzească. Apoi a poruncit unora dintre cei mai voinici ostași din oștirea lui să-i lege pe Șadrac, Meșac și Abed-Nego și să-i arunce în cuptorul aprins. Oamenii aceștia au fost legați cu izmenele, cămășile, mantalele și celelalte haine ale lor, fiind aruncați în mijlocul cuptorului aprins. Fiindcă porunca împăratului era aspră, iar cuptorul era neobișnuit de încălzit, flacăra i-a ucis pe toți oamenii care îi aruncaseră în el pe Șadrac, Meșac și Abed-Nego. Dar acești trei oameni – Șadrac, Meșac și Abed-Nego – au căzut legați în mijlocul cuptorului aprins.”

„Atunci împăratul Nebucadnețar s-a înspăimântat și s-a sculat repede. A luat cuvântul și a zis sfetnicilor săi: «N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legați?» Ei au răspuns împăratului: «Negreșit, împărate!» El a luat iarăși cuvântul și a zis: «Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului și nevătămați, iar chipul celui de-al patrulea seamănă cu al unui Fiu de dumnezei!»”

„Apoi Nebucadnețar s-a apropiat de gura cuptorului aprins și, luând cuvântul, a zis: «Șadrac, Meșac și Abed-Nego, slujitorii Iubirii celei Preaînalte, ieșiți afară și veniți încoace!» Și Șadrac, Meșac și Abed-Nego au ieșit din mijlocul focului. Dregătorii, îngrijitorii, cârmuitorii și sfetnicii împăratului s-au strâns și au văzut că focul n-avusese nicio putere asupra trupului acestor oameni, că nici perii capului lor nu se pârliseră, hainele le rămăseseră neschimbate și nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei.”

„Nebucadnețar a luat cuvântul și a zis: «Binecuvântată să fie Iubirea lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego, care a trimis pe Îngerul Său și a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului și și-au dat mai degrabă trupurile decât să slujească și să se închine altui dumnezeu decât Iubirii lor! Iată acum porunca pe care o dau: orice om, din orice popor, neam sau limbă ar fi, care va vorbi rău de Iubirea lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego va fi făcut bucăți, iar casa lui va fi prefăcută într-un morman de murdării, pentru că nu este niciun alt dumnezeu care să poată izbăvi ca El».”

Istoria se va repeta, iar cuptorul încins de Babilon va fi pe întreg Pământul: „Și a făcut ca toți: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei.” Însă lucrurile nu se vor opri aici, Ioan relatează: „Și balaurul, mâniat pe femeie [iudaism], s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, cu cei care păzesc poruncile Iubirii și țin mărturia izbăvitorului cel uns.” „Căci mărturia izbăvitorului este duhul prorociei [«Iată... pe prorocul El-Ya»; «El-Ya va veni»].”

Revenind la scena cu cei o sută patruzeci și patru de mii stând la Ierusalim cu păstorul lor, reprezentarea Mielului în mijlocul lor pe Pământ, mai departe Ioan ne aduce înainte misiunea lor și misiunea îngerului lor: „Și am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul Cerului [de la Răsărit] cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor Pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod. El zicea cu glas tare: «Temeți-vă de Iubire și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui, și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!»”

Misiunea lor, în prima fază, este de a întoarce inimile oamenilor la adevărata închinare, la sfințirea cea curată, dar și o întoarcere a inimilor spre Sabat, memorial al creațiunii: „închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” „Căci în șase zile a făcut Cel-ce-Este cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Cel-ce-Este ziua de odihnă și a sfințit-o.”

În faza următoare, ca o consecință a mesajului în care închinarea adevărată este pusă din nou în atenția locuitorilor Pământului, mesajul Cetății se transformă în avertizarea Pământului asupra faptului că Babilonul și minciunile lui sunt în vizorul judecății divine, iar astfel căderea lui definitivă este doar o chestiune de o clipă: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, și a zis: «A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!»” „Și femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare [Babilonul], care are stăpânire peste împărații Pământului.”

„Vino să-ți arăt judecata curvei celei mari, care șade pe ape mari. Cu ea au curvit împărații Pământului, iar locuitorii Pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Și m-a dus, în duhul, într-o pustie. Și am văzut o femeie șezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, și avea șapte capete și zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și cărămiziu, era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare. Ținea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: «Babilonul cel mare, mama curvelor și a spurcăciunilor Pământului». Și am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor izbăvitorului. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare. Și îngerul mi-a zis: «De ce te miri? Îți voi spune taina acestei femei [Biserica] și a fiarei [Sar-Niceea] care o poartă și care are cele șapte capete și cele zece coarne».

„Fiara pe care ai văzut-o [Sar-Niceea] era și nu mai este. Ea are să se ridice din adânc și are să se ducă la pierzare. Și locuitorii Pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieții, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este și va veni. Aici este mintea plină de înțelepciune: cele șapte capete sunt șapte munți [Roma] pe care șade femeia. Sunt și șapte împărați: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă și, când va veni, el va rămâne puțină vreme. Și fiara, care era și nu mai este, ea însăși este al șaselea care revine [traducătorul grec a făcut o confuzie, citind «Ha-chayah... hi ha-shishei ha-sheni» și traducând care revine (Sheni) cu al optulea} (Shmini); sunt șapte în total, nu opt], este din numărul celor șapte și merge la pierzare. Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împărați care n-au primit încă împărăția, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas [15 zile] împreună cu fiara. Toți au același gând și dau fiarei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război cu mielușelul [păstorul], dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Și cei chemați, aleși și credincioși care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui.”

Odată ce oamenii se regrupează în încercarea de a resuscita Babilonul căzut, misiunea celor aleși se va adapta și se va transforma: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, și a zis cu glas tare: «Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei Iubirii, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui, și va fi chinuit în foc și în pucioasă înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului. Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei și icoanei ei și oricine primește semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile Iubirii și credința izbăvitorului».”

Va fi o perioadă scurtă, de mare strâmtorare pe Pământ, „cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea poporul tău va fi mântuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte”. „Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi. Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar din pricina celor aleși zilele acelea vor fi scurtate”.

În aceste momente de tulburare și agitație maximă în lume, din Cetate se aud două strigăte de binecuvântare: (a) „Ferice de cine va aștepta și va ajunge până la o mie trei sute treizeci și cine de zile!” „Tu [Daniele] te vei odihni și te vei scula iarăși odată în partea ta de moștenire, la sfârșitul zilelor.” Și am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: (b) Ferice de acum încolo de morții care mor în [credința] Celui-ce-Este!” „Da”, zice Cel Purpuriu, „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!” „El intră în pace în groapa lui: cel ce umblă pe drumul cel drept se odihnește în culcușul lui.”

Vor fi 45 de zile de apăsare și strâmtorare fără precedent pentru cei roz; cele 45 de zile se socotesc din momentul declarat de înger cu juruință: „Și am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el și-a ridicat spre Cetate mâna dreaptă și mâna stângă și a jurat pe Cel ce trăiește veșnic că vor mai fi șapte vremuri [de la a doua Cincizecime până la sfârșit] și că toate aceste lucruri se vor sfârși când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.” Acest moment „puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot” este identic cu „sfârșitul zilelor” și cu „1335 de zile”. Iar numărul de zile al acestei strâmtorări a lui Iacov se socotește în urmă până la momentul „1290 de zile”, adică 45 de zile. Nimeni nu știe momentul în care începe numărătoarea atât a celor „1290 de zile”, cât și a celor „1335 de zile”; ar însemna să știm când va apărea Izbăvirea pe norii cerurilor: „Atunci se va arăta în cer semnul Omul Purpuriu, toate semințiile Pământului se vor boci și vor vedea pe Omul Purpuriu venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.”

Același lucru îl prezintă și Ioan în continuarea acestor evenimente: „Apoi m-am uitat, și iată un nor alb; și pe nor ședea cineva care semăna cu un Fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână avea o seceră ascuțită. Și un alt înger a ieșit din Templu și striga cu glas tare Celui ce ședea pe nor: «Pune secera Ta și seceră, pentru că a venit ceasul să seceri, iar secerișul Pământului este copt!» Atunci Cel ce ședea pe nor Și-a aruncat secera pe Pământ, iar Pământul a fost secerat. Și din Templul care este în Cetate a ieșit un alt înger, care avea și el un cosor ascuțit. Și un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieșit din altar și a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuțit: «Pune cosorul tău cel ascuțit și culege strugurii viei Pământului, căci strugurii ei sunt copți!» Și îngerul și-a aruncat cosorul pe Pământ, a cules via Pământului și a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei Celui-ce-Este.”

„Fiica Babilonului este ca o arie pe vremea când este călcată cu picioarele: încă o clipă și va veni pentru ea vremea secerișului.” „Căci iată că în zilele acelea și în vremurile acelea, când voi aduce înapoi pe prinșii de război ai lui Iuda și ai Ierusalimului, voi strânge pe toate neamurile și le voi coborî în Valea lui Iosafat. Acolo Mă voi judeca cu ele pentru poporul Meu, pentru Israel, moștenirea Mea, pe care l-au risipit printre neamuri, împărțind între ele țara Mea.”

„Să îndrăznească neamurile și să vină în Valea lui Iosafat! Căci acolo voi ședea să judec toate neamurile de primprejur. Puneți mâna pe seceră, căci secerișul este copt! Veniți și călcați cu picioarele, căci linurile sunt pline și tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor!” Vin grămezi-grămezi în valea judecății, căci ziua Celui-ce-Este este aproape, în valea judecății. Soarele și Luna se întunecă, iar stelele își pierd strălucirea. Cel-ce-Este răcnește din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim, de se zguduie cerurile și Pământul. Dar Cel-ce-Este este scăparea poporului Său și ocrotirea copiilor lui Israel.

Această strângere a neamurilor în „Valea lui Iosafat” este similară cu imaginea văzută de Ioan în momentul penultimei plăgi și este aceeași primă etapă a luptei lui Gog văzută de Ezechiel. Ioan spune: „Al șaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Și apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraților care au să vină din Răsărit [contrafacerea!]. Apoi am văzut ieșind din gura balaurului și din gura fiarei și din gura prorocului mincinos trei spirite necurate, care semănau cu niște broaște. Acestea sunt spirite de draci [ex-heruvimi], care fac semne nemaipomenite [acte de magie] și care se duc la împărații Pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul Zilei celei mari a Iubirii, Cea-Atotputernice. Duhurile cele rele [gri] i-au strâns în locul care pe evreiește se cheamă Ierusalim.”

Scena imediat următoare este strigătul de biruință din Templu: „S-a isprăvit!”; „Și au urmat fulgere, glasuri, tunete și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare cum, de când este omul pe Pământ, n-a fost un cutremur așa de mare. Și Cel-ce-Este Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit și munții nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cosmos peste oameni. Și oamenii au hulit Iubirea din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare.”

S-au făcut multe speculații în legătură cu Gog, iar zeii au avut foarte multă imaginație. Lucrurile sunt simple atunci când ai imaginea de ansamblu. Dacă cele șapte plăgi vor cădea în ultimele 15 zile ale istoriei Pământului gri, iar dacă momentul Gog este același cu strângerea popoarelor în „Valea lui Iosafat” – moment identic cu „omorârea” celor doi martori –, această luptă va avea loc aproximativ cu o jumătate de săptămână (3,5 zile) înainte ca Omul Purpuriu să fie văzut pe norii Cerurilor. El este Cel care va da biruința poporului Său în Ziua aceea înfricoșată, moment după care toți pământenii cei roz vor fi conduși de îngeri în Sionul Iubirii, împreună cu Iubirea lor.

„Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Celui-ce-Este: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Celui-ce-Este, nu vom lua-o înaintea celor adormiți. Căci Însuși Cel-ce-Este, cu un strigăt, cu glasul unui Arhanghel și cu trâmbița Celui-ce-Este, Se va coborî din Cer și întâi vor învia cei morți în Cel-ce-Este. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Cel-ce-Este în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Cel-ce-Este.”

„Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Iubire și aveți credință în Mine. În Casa [Sionul] Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc [Împărăția/Sionul/Noul Eden]. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce [cu ce v-am pregătit în Cetate] și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde voi fi Eu [„ba-așér ehyéh șam”] să fiți și voi [ în Sion – pe Pământ].”

Revenind la Gog: prorocul Ezechiel, despre acel conflict, a scris următoarele: „Da, în ziua când poporul Meu Israel va trăi în liniște [contractul cărămiziu], vei porni din țara ta și vei veni din fundul [abisul] Miazănopții [locul de unde a căzut ex-Lucifer, de «sub» Munte; locul de unde la început și-a strâns oștirea din Cetate], tu și multe popoare cu tine, toți călări pe cai, o mare mulțime și o puternică oștire! Vei înainta împotriva poporului Meu Israel ca un nor care va acoperi țara. În zilele [3,5] de apoi, te voi aduce împotriva țării Mele, ca să Mă cunoască neamurile când voi fi sfințit în tine sub ochii lor, Gog!”

„În Ziua aceea însă, în ziua când va porni Gog împotriva pământului lui Israel – zice Cel-ce-Este Iubirea –, Mi se va sui în nări mânia aprinsă. O spun în gelozia și în focul mâniei Mele: în Ziua aceea va fi un mare cutremur în țara lui Israel. Peștii mării și păsările cerului vor tremura de Mine, fiarele câmpului, toate târâtoarele care se târăsc pe pământ și toți oamenii care sunt pe fața Pământului; munții se vor răsturna, pereții stâncilor se vor prăbuși, iar toate zidurile vor cădea la pământ.”

„Atunci voi chema groaza împotriva lui pe toți munții Mei – zice Cel-ce-Este Iubirea –, iar sabia fiecăruia se va întoarce împotriva fratelui său. Îll voi judeca prin ciumă și sânge, printr-o ploaie năprasnică și prin pietre de grindină; voi ploua foc și pucioasă peste el, peste oștile lui și peste popoarele cele multe care vor fi cu el. Îmi voi arăta astfel mărimea și sfințenia, Mă voi face cunoscut înaintea mulțimii neamurilor [roz] și vor ști că Eu sunt Cel-ce-Este.”

„Te voi târî, te voi aduce, te voi sui din fundul [abisul] Miazănopții și te voi aduce pe munții lui Israel. Îți voi doborî arcul din mâna stângă și voi face să-ți cadă săgețile din mâna dreaptă. Vei cădea pe munții lui Israel, tu și toate oștile tale și popoarele care vor fi cu tine; te voi da de mâncare păsărilor de pradă, tuturor celor ce au aripi, și fiarelor câmpului. Vei cădea pe fața câmpului, căci Eu am vorbit – zice Cel-ce-Este Iubirea.”

„Voi pune foc Magogului și celor ce locuiesc liniștiți în ostroave, ca să știe că Eu sunt Cel-ce-Este. Îmi voi face cunoscut Numele cel sfânt în mijlocul poporului Meu Israel și nu-i voi mai lăsa să-Mi pângărească Numele cel sfânt, ci vor ști neamurile că Eu sunt Cel-ce-Este, Sfântul lui Israel! Iată că lucrurile acestea vin și se întâmplă – zice Cel-ce-Este Iubirea.”

„Aceasta este Ziua despre care am vorbit... Spune păsărilor de orice soi și tuturor fiarelor câmpului: «Adunați-vă și veniți! Strângeți-vă din toate părțile pentru jertfa Mea pe care o junghii pentru voi; jertfă mare este pe munții lui Israel! Mâncați carne și beți sânge, mâncați carnea vitejilor și beți sângele voievozilor Pământului – sânge de berbeci, de miei, de țapi, de tauri îngrășați din Basan! Mâncați grăsime până vă veți sătura și beți sânge până vă veți îmbăta din jertfele Mele pe care le voi înjunghia pentru voi! Săturați-vă la masa Mea de carnea cailor și a călăreților, de carnea vitejilor și a tuturor oamenilor de război» – zice Cel-ce-Este Iubirea.”

„Cei din casa lui Israel vor ști că Eu sunt Cel-ce-Este Iubirea lor, din Ziua aceea și de atunci înainte.” „Căci iată, Cel-ce-Este iese din locuința Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor Pământului, iar pământul va da sângele pe față și nu va mai acoperi uciderile. În Ziua aceea, Cel-ce-Este va lovi cu sabia Lui cea aspră, mare și tare leviatanul – Babilonul, șarpele fugar – și leviatanul, șarpele inelat, și va ucide balaurul [Babilonul] de lângă mare.”

„La vederea Ta, se cutremură munții; se năpustesc râuri de apă; adâncul își ridică glasul și își înalță valurile în sus. Soarele și Luna se opresc în locuința lor de lumina săgeților Tale, care pornesc, de strălucirea suliței Tale, care lucește. Tu cutreieri Pământul în urgia Ta, zdrobești neamurile în mânia Ta. Ieși ca să izbăvești pe poporul Tău, să izbăvești pe unsul Tău; sfărâmi acoperișul casei celui rău, o nimicești din temelii până în vârf. Străpungi cu săgețile Tale capul căpeteniilor lui, care se năpustesc peste mine ca furtuna, să mă pună pe fugă, scoțând strigăte de bucurie, ca și cum ar fi mâncat pe cel nenorocit în culcuș.”

„Atunci, Pământul s-a cutremurat și s-a clătinat, temeliile cosmosului s-au mișcat și s-au zguduit, pentru că El Se mâniase.” „Zguduie Pământul din temelia lui, de i se clatină stâlpii.” „Neamurile se frământă, împărățiile se clatină, dar glasul Lui răsună, și Pământul vibrează de groază. Cel-ce-Este este cu noi, Iubirea lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi. Veniți și priviți lucrările Celui-ce-Este, pustiirile pe care le-a făcut El pe Pământ. El a pus capăt războaielor până la marginea Pământului; El a sfărâmat arcul și a rupt sulița, a ars cu foc carele de război. «Opriți-vă și să știți că Eu sunt Iubirea: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe Pământ». Cel-ce-Este este cu noi; Iubirea lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.”

Scenele descrise de proroci sunt asemănătoare celor descrise de Ioan atunci când desenează prin cuvinte momentul judecării Babilonului. Voi începe cu imaginea celor șapte plăgi: „Apoi am văzut în Cetate un alt semn mare și minunat: șapte îngeri care aveau șapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia Celui-ce-Este.”

„După aceea, am văzut deschizându-se în Cetate Templul cortului [Sion] mărturiei. Și din Templu [Ziua Ispășirii] au ieșit cei șapte îngeri care țineau cele șapte urgii. Erau îmbrăcați în in curat, strălucitor, și erau încinși împrejurul pieptului cu brâie de aur. Și una dintre cele patru făpturi vii a dat celor șapte îngeri șapte potire de aur pline de mânia Celui-ce-Este, care este viu în vecii vecilor. Și Templul s-a umplut de fum din slava Iubirii și a puterii Lui. Și nimeni nu putea să intre în Templu [ușa s-a închis] până se vor sfârși cele șapte urgii ale celor șapte îngeri. Și am auzit un glas tare, care venea din Templu și care zicea celor șapte îngeri: «Duceți-vă și vărsați pe Pământ cele șapte potire ale mâniei Celui-ce-Este!»”

„Cel dintâi (1) s-a dus și a vărsat potirul lui pe pământ. Și o rană rea și dureroasă a lovit pe oamenii [gri] care aveau semnul fiarei și care se închinau icoanei ei.”

„Al doilea (2) a vărsat potirul lui în mare. Și marea s-a făcut sânge ca sângele unui om mort. Și a murit orice făptură vie, chiar și tot ce era în mare.”

„Al treilea (3) a vărsat potirul lui în râuri și în izvoarele apelor. Și apele s-au făcut sânge. Și am auzit pe îngerul apelor zicând: «Drept ești Tu, Cel-ce-Ești, care erai și care ești! Tu ești Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceștia au vărsat sângele sfinților și al prorocilor, le-ai dat și Tu să bea sânge. Și sunt vrednici». Și am auzit altarul [Pământul] zicând: «Da, Cel-ce-Ești Iubirea, Atotputernice, adevărate și drepte sunt judecățile Tale!»”

„Al patrulea (4) a vărsat potirul lui peste Soare. Și Soarelui i s-a dat să-i dogorească pe oamenii [gri] cu focul lui. Și oamenii [gri] au fost dogoriți de o arșiță mare și au hulit Numele Iubirii, care are stăpânire peste aceste urgii, și nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.”

„Al cincilea (5) a vărsat potirul lui peste tronul fiarei. Și împărăția fiarei a fost acoperită de întuneric [«Câtă vreme aveți lumina printre voi, credeți în lumină, ca să fiți fii ai luminii»]. Oamenii își mușcau limbile de durere. Și au hulit Iubirea Cetății din pricina durerilor lor [conștientizarea că au pierdut totul] și din pricina rănilor lor rele și nu s-au pocăit de faptele lor.”

„Al șaselea (6) a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Și apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraților care au să vină din Răsărit. Apoi am văzut ieșind din gura balaurului și din gura fiarei și din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu niște broaște. Acestea sunt duhuri de draci [ex-heruvimi], care fac semne nemaipomenite [magie și vrăjitorie] și care se duc la împărații Pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul Zilei celei mari a Iubirii, Cea-Atotputernice. «Iată, Eu vin ca un hoț. Ferice de cel ce veghează și își păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea!» Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreiește se cheamă Armaghedon [Ierusalim].”

„Al șaptelea (7) a vărsat potirul lui în văzduh. Și din Templu, de pe Tron, a ieșit un glas tare, care zicea: «S-a isprăvit!» Și au urmat fulgere, glasuri, tunete și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare cum, de când este omul pe Pământ, n-a fost un cutremur așa de mare. Cetatea cea mare [Babilonul] a fost împărțită în trei părți și cetățile neamurilor s-au prăbușit. Și Iubirea Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit și munții nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cosmos peste oameni. Și oamenii au hulit Iubirea din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare.”

Cel-ce-Este păstrează pentru Ziua judecății Europa, satelitul lui Jupiter. În acele zile îngerii se vor îngriji să aducă Europa – prin ferestre în spațiu – în coliziune cu Pământul; nu va cădea întregul satelit ca o minge mare, ci vor cădea o grămadă de bolovani de gheață ce vor cântări zeci de kilograme. Însă nu doar Europa va curăța cerul de sateliții puși de oameni, curățând astfel drumul Iubirii venind din Orion, ci vor cădea și meteoriți, așa cum se spune: „stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor vor fi clătinate”. Până și Pământul va tremura pe orbita lui: „Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade și nu se mai ridică”. „Când te voi stinge, voi acoperi cerurile și le voi întuneca stelele; voi acoperi Soarele cu nori (cerești) și Luna nu-și va mai da lumina ei. Din pricina ta, voi întuneca pe toți luminătorii cerurilor și voi răspândi întunericul peste țara ta.”

„Apropiați-vă, neamuri, să auziți! Popoare, luați aminte! S-asculte pământul, el și ce-l umple, lumea cu toate făpturile ei! Căci Cel-ce-Este este mâniat pe toate neamurile și plin de urgie pe toată oștirea lor: El le nimicește cu desăvârșire, le măcelărește de tot. Morții lor sunt aruncați, trupurile lor moarte miros greu, iar se topesc munții de sângele lor. Toată oștirea cerurilor piere, cerurile sunt făcute sul ca o carte și toată oștirea lor cade cum cade frunza de viță, cum cade frunza de smochin. «Căci sabia Mea – zice Cel-ce-Este – s-a îmbătat în ceruri; iată, se va coborî asupra Pământului, asupra poporului [Babilonului] pe care l-am sortit nimicirii, ca să-l pedepsesc».”

„Tu ai întemeiat în vechime Pământul, iar cerurile [stele și galaxii] sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; toate se vor învechi ca o haină; le vei schimba ca pe un veșmânt și se vor schimba. Dar Tu rămâi Același, iar anii Tăi nu se vor sfârși. Fiii robilor Tăi își vor locui țara, iar sămânța lor va rămâne înaintea Ta.”

Lui Ioan îi este pusă înainte în detaliu judecarea Babilonului, iar el scrie: „Tocmai pentru aceea, într-o singură Zi [un An scurtat la maximum] vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea și foametea. Și va fi arsă de tot în foc, pentru că Cel-ce-Este Iubirea, care a judecat-o, este tare. Și împărații Pământului, care au curvit și s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge și o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, și vor zice: «Vai! Vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă [15 zile] ți-a venit judecata!»”

„Negustorii Pământului o plâng și o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa [bursa va cădea]: marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subțire, de purpură, de mătase și de stacojiu; nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de fildeș, tot felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fier și de marmură; nici scorțișoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruțele, nici robii, nici sufletele oamenilor. Și roadele atât de dorite sufletului tău s-au dus de la tine. Toate lucrurile alese, strălucite, sunt pierdute pentru tine și nu le vei mai găsi.”

„Cei ce fac negoț cu aceste lucruri, care s-au îmbogățit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui și vor zice: «Vai! Vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subțire, cu purpură și cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare! Atâtea bogății într-un ceas s-au prăpădit!» Și toți cârmacii, toți cei ce merg cu corabia pe mare, marinarii și toți cei ce câștigă din mare stăteau departe și, când au văzut fumul arderii ei, strigau: «Care cetate era ca cetatea cea mare?» Și își aruncau țărână în cap, plângeau, se tânguiau, țipau și ziceau: «Vai! Vai! Cetatea cea mare, al cărei belșug de scumpeturi a îmbogățit pe toți cei ce aveau corăbii pe mare, într-o clipă a fost prefăcută într-un pustiu!» Bucură-te de ea, Cetate! Bucurați-vă și voi, sfinților, apostolilor și prorocilor! Pentru că Iubirea v-a făcut dreptate și a judecat-o.”

„Atunci, un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară, a aruncat-o în mare și a zis: «Cu așa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, și nu va mai fi găsit! Și nu se va mai auzi în tine nici sunet de alăute, nici cântece din instrumente, nici cântători din fluiere, nici cântători din trâmbițe; nu se va mai găsi la tine niciun meșter în vreun meșteșug oarecare. Nu se va mai auzi în tine vuietul morii. Lumina lămpii nu va mai lumina în tine și nu se va mai auzi în tine glasul mirelui și al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai-marii Pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria [magia] ta și pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor, al sfinților Iubirii și al tuturor celor ce au fost înjunghiați pe Pământ».”

Ioan prezintă mai departe ce se va întâmpla cu asociații „Romei” și cu toți oamenii gri, zugrăvind revenirea glorioasă a Celui Purpuriu pe norii Cerurilor: „Apoi am văzut Cerul deschis și iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el se cheamă Cel credincios și Cel adevărat, iar El judecă și Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești și purta un nume scris pe care nimeni nu-l știe decât El singur. Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: Cuvântul Iubirii. Oștile din Cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subțire, alb și curat. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Și va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicei Iubiri. Pe haină și pe coapsă avea scris numele acesta: «Împăratul împăraților și Domnul domnilor».”

„Apoi am văzut un înger care stătea în picioare în Soare. El a strigat cu glas tare și a zis tuturor păsărilor care zburau prin mijlocul cerului: «Veniți, adunați-vă la ospățul cel mare al Celui-ce-Este, ca să mâncați carnea împăraților, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor și a călăreților și carnea a tot felul de oameni, slobozi și robi, mici și mari!» Și am văzut fiara [reprezentarea lui Sar-Niceea], pe împărații Pământului și oștile lor, adunate [în jurul Ierusalimului] ca să facă război cu Cel ce ședea călare pe cal și cu oastea Lui. Și fiara a fost prinsă. Și, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele [magiei] cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei și se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă. Iar ceilalți au fost uciși cu sabia care ieșea din gura Celui ce ședea călare pe cal. Și toate păsările s-au săturat din carnea lor.”

„Apoi am văzut coborându-se din Cetate un înger care ținea în mână cheia adâncului și un lanț mare. El a pus mâna pe Balaur – pe Șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satana – și l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în adânc, l-a închis acolo și a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înșele neamurile până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme.”

În legarea cu lanțul cel mare a ex-heruvimului împreună cu agenții lui de corupție și în aruncarea lor în adânc [închisoare] se întrevăd câteva aspecte:

(a) Această legare are o strânsă legătură cu Ziua Judecății (Yom Kippur), în care țapul pentru Azazel aștepta să fie trimis în pustie cu vina poporului asupra lui – loc unde era lăsat să moară, moarte de care vor avea parte toți cei gri la sfârșitul celor o mie de ani.

(b) Această legare trebuie privită și din perspectivă sabatică: amăgitorul și agenții lui, pe perioada celor șase mii de ani de când l-au amăgit pe om în Eden, nu au ținut Sabatul pe Pământ, iar acum el este obligat la un Sabat de o mie de ani.

(c) Întrucât în momentul revenirii Celui Purpuriu ca Domn al domnilor și Împărat al împăraților pe Pământ, în Sionul adus de îngeri din Cetate, se va ține Sărbătoarea Reînnoirii – la care vor participa toți cei roz: oamenii răscumpărați, îngerii reabilitați, toți heruvimii, inclusiv toate cele trei Șechine și planetarii veniți la serbare –, se impune ca amăgitorul să fie întemnițat pentru a nu constitui un pericol pentru „neamuri” (planetari) și pentru oameni.

(d) Având în vedere că slava Iubirii va fi prezentă în toată măreția ei în Sion (Noul Eden), această prezență glorioasă l-ar nimici pe ex-Lucifer și pe agenții lui înainte de vreme.

(e) Ex-heruvimul și ai săi trebuie să vadă, ca expresie a iubirii și dreptății Iubirii, slava celor răscumpărați – privilegii pierdute de cei gri pentru totdeauna.

Revenind la Ioan, scena următoare prezentată de el are loc în Sion, pe Pământ, în timpul Sărbătorii Reînnoirii: „Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata. Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei izbăvitorului și din pricina Cuvântului Iubirii, precum și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit cu unsul o mie de ani. Ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte [nimicirea!] n-are nicio putere; ci vor fi preoți ai Iubirii și ai unsului și vor împărăți cu el [în Noul Eden] o mie de ani.”

Pe Pământ – cu excepția Sionului (precum Gosenul în Egipt) – imaginea este descrisă de profeți în felul următor: „Mă uit la Pământ, și iată că este pustiu și gol; mă uit la ceruri, și lumina lor a pierit! Mă uit la munți, și iată că sunt zguduiți și toate dealurile se clatină! Mă uit, și iată că nu este niciun om și toate păsările cerurilor au fugit!” „În Ziua aceea, Cel-ce-Este va pedepsi în cer oștirea de sus [ex-heruvimii], iar pe Pământ pe împărații pământului [zeii zeilor]. Aceștia vor fi strânși ca prinși de război și puși într-o temniță, vor fi închiși în gherle și, după un mare număr de zile [o mie de ani], vor fi pedepsiți. Luna va fi acoperită de rușine și Soarele de groază, căci Cel-ce-Este va împărăți pe Muntele Sionului [în Sion] și la Ierusalim, strălucind de slavă în fața bătrânilor Lui.”

Zaharia zice: „Picioarele Lui [Celui-ce-Este] vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în fața Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit și spre apus, și se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate spre miazăzi.”

Valea aceasta foarte mare rezultată este locul unde va coborî întâi Sionul (Noul Eden) la începutul celor o mie de ani, locul unde va avea loc Sărbătoarea Reînnoirii timp de o mie de ani; apoi, tot aici se va coborî Cetatea la sfârșitul celor o mie de ani, „înghițind” Sionul și devenind o singură Cetate, în care Sionul va fi Muntele Cetății pentru totdeauna.

Ioan descrie momentul coborârii Cetății prin cuvintele: „Apoi unul dintre cei șapte îngeri care țineau cele șapte potire pline cu cele din urmă șapte urgii a venit și a vorbit cu mine și mi-a zis: «Vino să-ți arăt mireasa, nevasta Mielului!» Și m-a dus, în duhul, pe un munte mare și înalt. Și mi-a arătat Cetatea Sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cosmos [Orion], de la Iubire, având slava Iubirii. Lumina ei era ca o piatră preascumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Era înconjurată cu un zid mare și înalt. Avea douăsprezece porți, și la porți, doisprezece îngeri. Și pe ele erau scrise niște nume: numele celor douăsprezece seminții ale fiilor lui Israel. Spre răsărit erau trei porți; spre miazănoapte, trei porți; spre miazăzi, trei porți și spre apus, trei porți.”

„Zidul Cetății avea douăsprezece temelii și pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Îngerul care vorbea cu mine avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare Cetatea, porțile și zidul ei. Cetatea era în patru colțuri, iar lungimea ei era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia și a găsit aproape douăsprezece mii de prăjini. Lungimea, lărgimea și înălțimea erau deopotrivă. I-a măsurat și zidul și a găsit o sută patruzeci și patru de coți, după măsura oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul. Zidul era zidit de iaspis, iar cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetății erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a șasea, de sardiu; a șaptea, de crisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist.”

„Cele douăsprezece porți erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Ulița Cetății era de aur curat, ca sticla străvezie. În Cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Cel-ce-Este Iubirea, Cel Atotputernic, da, Mielul este Templul ei. Cetatea n-are trebuință nici de Soare, nici de Lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava Iubirii, da, făclia ei este Mielul. Neamurile [planetarii] vor umbla în lumina ei și împărații Pământului își vor aduce slava și cinstea lor în ea. Porțile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava și cinstea neamurilor [planetarilor]. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună, ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului.”

Acum este momentul în care Șarpele este eliberat din închisoare, ocazie în care va avea loc și învierea celor gri. Ioan zice: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat și va ieși din temnița lui ca să înșele neamurile care sunt în cele patru colțuri ale Pământului, pe Gog și Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Și ei s-au suit pe fața Pământului și au înconjurat tabăra sfinților [Sionul] și cetatea preaiubită [Ierusalimul]. Dar din atmosferă s-a coborât un foc de la Iubire, care i-a mistuit.”

Zaharia vine cu o altă perspectivă asupra aceluiași moment: „Iată, vine Ziua Celui-ce-Este, când toate prăzile tale vor fi împărțite în mijlocul tău. Atunci voi strânge toate neamurile la război împotriva Ierusalimului... Ci Cel-ce-Este Se va arăta și va lupta împotriva acestor neamuri, cum S-a luptat în ziua bătăliei.” Este vorba despre prima bătălie cu Gog, cea de dinaintea celor o mie de ani – bătălia de o jumătate de săptămână. „Veți fugi atunci în valea munților Mei, căci valea dintre munți se va întinde până la Ațel; și veți fugi cum ați fugit de cutremurul de pământ de pe vremea fiului lui David” – cutremurul și grindina de dinaintea celor o mie de ani.

„Și atunci va veni Cel-ce-Este Iubirea mea și toți sfinții împreună cu El! În Ziua aceea nu va mai fi lumină; stelele strălucitoare se vor ascunde. Va fi o zi deosebită, cunoscută de Cel-ce-Este: nu va fi nici zi, nici noapte, dar spre seară se va arăta lumina. În Ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim și vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; așa va fi și vara, și iarna. Și Cel-ce-Este va fi împărat peste tot Pământul. În Ziua aceea, Cel-ce-Este va fi singura Iubire și Numele Lui va fi singurul Nume... Ei vor locui în el și nu va mai fi niciun blestem în el; Ierusalimul va fi liniștit.”

Isaia are și el ceva de spus cu privire la această Zi: „Du-te, poporul meu, intră în odaia ta [în ¹ Sion; în ² Ierusalim] și încuie ușa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! Căci iată, Cel-ce-Este iese din locuința Lui [Templul Sionului] să pedepsească nelegiuirile locuitorilor Pământului, iar Pământul va da sângele pe față și nu va mai acoperi uciderile.” „Căci mânia Lui ține numai o clipă, dar îndurarea Lui ține toată viața: seara vine plânsul, iar dimineața vine veselia.” „El a pus capăt războaielor până la marginea Pământului; El a sfărâmat arcul și a rupt sulița, a ars cu foc carele de război.”

„Cum se risipește fumul, așa îi risipești Tu; cum se topește ceara la foc, așa pier cei răi dinaintea Iubirii.” „Înaintea Lui merge focul și arde de jur împrejur pe potrivnicii Lui.” „Focul le-a aprins ceata, iar flacăra a mistuit pe cei răi.” „Cărbuni aprinși să cadă peste ei! În foc să fie aruncați, în adâncuri, de unde să nu se mai scoale!” „Din nările Lui se ridica fum și un foc mistuitor ieșea din gura Lui: cărbuni aprinși țâșneau din ea.”

„De la Cel-ce-Este [din ¹ Sion și din ² Cetate] va veni pedeapsa: ¹ cu tunete, cutremure de pământ și pocnet puternic, cu vijelie și furtună, iar ² cu flacăra unui foc mistuitor.” „Mânia Lui este aprinsă și un pârjol puternic; buzele Lui sunt pline de urgie, iar limba Lui este ca un foc mistuitor.”

„Și Cel-ce-Este va face să răsune glasul Lui măreț, Își va arăta brațul gata să lovească, în mânia Lui aprinsă, în mijlocul flăcării unui foc mistuitor, în mijlocul înecului, al furtunii și al pietrelor de grindină.” „Căci vor fi ca niște mănunchiuri de spini încâlciți și, tocmai când vor fi beți de vinul lor, vor fi mistuiți de foc, ca o miriște de tot uscată.” „De aceea, așteptați numai până în Ziua când Mă voi scula la pradă, căci am hotărât să strâng neamurile, să adun împărățiile, ca să-Mi vărs urgia peste ele, toată aprinderea mâniei Mele, căci toată țara va fi mistuită de focul geloziei Mele.”

Înainte de a trece mai departe trebuie să fac câteva precizări, și anume: mânia Iubirii este de „o clipă” sau „câteva clipe”; ea și focul manifestării ei nu sunt nesfârșite, cum spun zeii, iar toate expresiile Scripturii care ar sugera altceva se referă la consecințe ca fiind eterne, veșnice. În timp ce mânia se contorizează în cel mult câteva clipe, iar focul mistuie în sensul de consumare totală, asemenea arderii-de-tot, consecințele sunt definitive pentru cei pedepsiți prin foc: ei sunt nimiciți... și atât. Nu ard veșnic într-un „iad” sau „iaz de foc”:

„Aceia pier prin suflarea Celui-ce-Este, nimiciți de vântul mâniei Lui.” „Iată pe potrivnicii noștri nimiciți! Iată-le bogățiile arse de foc!” „Cel-ce-Este este Împărat în veci de veci; neamurile sunt nimicite din țara Lui.” „Fiindcă cei răi vor fi nimiciți, iar cei ce nădăjduiesc în Cel-ce-Este vor stăpâni țara.” „Căci Cel-ce-Este iubește dreptatea și nu părăsește pe credincioșii Lui. Totdeauna ei sunt sub paza Lui, dar sămânța celor răi este nimicită.” „Nădăjduiește în Cel-ce-Este, păzește calea Lui, și El te va înălța ca să stăpânești țara: vei vedea pe cei răi nimiciți.” „Cum sunt nimiciți într-o clipă! Sunt pierduți, prăpădiți printr-un sfârșit năprasnic.” „Dacă cei răi înverzesc ca iarba și dacă toți cei ce fac răul înfloresc, este numai ca să fie nimiciți pe vecie.”

„Și diavolul, care îi înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde sunt fiara și prorocul mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte [în acea clipă care poate dura zile până la mistuire – nu toți ard la fel conform vinei fiecăruia, dar în final toți vor fi cenușă] pentru vecii vecilor... Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor [așa va fi și pedeapsa: oamenii într-o clipă, clipe, zile; ex-Lucifer și ai lui în zile, săptămâni], după cele ce erau scrise în cărțile acelea. Marea a dat înapoi pe morții care erau în ea; Moartea și Locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua [inexistență]. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc [inexistență].”

Aici trebuie să vin cu niște explicații. Deși cei răi vor fi nimiciți în câteva clipe, nimicirea lor nu va fi în câteva secunde; aici intervin expresiile: „Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă”, „căci viermele lor nu va muri și focul lor nu se va stinge”, „în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge”, iar „vor fi munciți zi și noapte [iar consecințele vor fi] în vecii vecilor [eterne]”. Acestea sunt expresii prin care se arată că arderea, consumarea celor răi spre mistuire se va realiza într-un număr de zile: nu toți vor arde la fel, unii vor arde mai mult, alții mai puțin: „Vei fi judecată după puterea ta și după faptele tale.” „El dă omului după faptele lui, răsplătește fiecăruia după căile lui.” „Scoală-Te, Judecătorul Pământului, și răsplătește celor mândri [gri] după faptele lor!” „El va răsplăti fiecăruia după faptele lui, va da potrivnicilor Săi mânia.”

Cel care va arde cel mai mult va fi ex-heruvimul, dar în cele din urmă și el va ajunge „cenușă” (α-cenușă)... Nimic! Nu va exista nicăieri pe Pământ sau în Univers un iaz de foc care să ardă veșnic. Cei răi vor ajunge ca miriștea, vor fi mistuiți: „Iată-i, au ajuns ca miriștea pe care o arde focul și nu-și vor scăpa viața din flăcări, căci nu va fi ca un cărbune la care se încălzește cineva, nici ca un foc la care stă.” „Ați zămislit fân și nașteți paie de miriște; suflarea voastră de mânie împotriva Ierusalimului este un foc care pe voi înșivă vă va arde de tot.” „Căci vor fi ca niște mănunchiuri de spini încâlciți și, tocmai când vor fi beți de vinul lor, vor fi mistuiți de foc, ca o miriște de tot uscată.” „Scot din mijlocul tău un foc care te mistuie și te prefac în cenușă pe Pământ.”

Maleahi vine cu detalii despre momentele de după ce cei gri vor fi nimiciți pe vecie: „Căci iată, vine Ziua care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi vor fi ca miriștea; Ziua care vine îi va arde și nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură. Dar pentru voi, care vă temeți de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii și tămăduirea va fi sub aripile Lui; veți ieși și veți sări ca vițeii din grajd. Și veți călca în picioare pe cei răi [gri], căci ei vor fi ca cenușa sub talpa picioarelor voastre în Ziua pe care o pregătesc Eu – zice Iubirea.”

„După aceea, am auzit în Sion ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: «Aleluia! Ale Celui-ce-Este Iubirea noastră sunt mântuirea, slava, cinstea și puterea! Pentru că judecățile Lui sunt adevărate și drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica Pământul cu curvia ei, și a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei». Și au zis a doua oară: «Aleluia! Fumul [consecințele judecății] ei se ridică în sus în vecii vecilor!» Și cei douăzeci și patru de bătrâni și cele patru făpturi vii s-au aruncat la pământ și s-au închinat Iubirii, care ședea pe Tron. Și au zis: «Amin! Aleluia!» Și de pe tron a ieșit un glas care zicea: «Lăudați Iubirea noastră, toți robii Lui, voi, care vă temeți de El, mici și mari!» Și am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: «Aleluia! Cel-ce-Este Iubirea noastră, Cea Atotputernică, a început să împărățească. Să ne bucurăm, să ne veselim și să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit și i s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat». Apoi mi-a zis: «Scrie: Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului!» Apoi mi-a zis: «Acestea sunt adevăratele cuvinte ale Iubirii.»”

„Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era. Și eu am văzut coborându-se din cosmos [Orion], de la Iubire, Cetatea Sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie și zicea: «Iată Cortul Iubirii [Sionul/Noul Eden] cu oamenii! Ea va locui cu ei, ei vor fi poporul Ei, iar Iubirea Însăși va fi cu ei. Ea va fi Iubirea lor. Ea va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut». Cel ce ședea pe Tron a zis: «Iată, Eu fac toate lucrurile noi». Și a adăugat: «Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut și adevărate». Apoi mi-a zis: «S-a isprăvit! Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. Celui ce îi este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieții. Cel ce va birui va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Iubirea lui și el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoși, necredincioși, scârboși, ucigași, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli și toți mincinoșii, partea lor este în iazul care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua».”

„Și mi-a arătat un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din Tronul Iubirii, da, al Mielului. În mijlocul pieței Cetății și pe cele două maluri ale râului era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună; iar frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor [planetarilor]. Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Tronul Iubirii, da, și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina Soarelui, pentru că Cel-ce-Este Iubirea îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor.”

După coborârea Cetății și plantarea ei în Pământ, peste Sionul ce între zidurile lui a ținut Sărbătoarea Reînnoirii pe Pământ, la sfârșitul Sărbătorii și după nimicirea celor gri și răi, Iubirea, prin apele care vor izvorî din Tronul de pe Munte, va aduce vindecare și spălarea miriștii, căci apele vor uda tot Pământul în cele patru laturi ale Cetății. Ezechiel vine cu detalii despre aceste momente de început ale unui Cer Nou [Cetatea] și ale unui Pământ Nou [Noul Eden/Sion]. În aceste lucruri noi pe care le realizează Iubirea pe Pământ se include și faptul că Cerul (sau Cetatea) va fi pe Pământ, pe locația Sionului (Muntele Măslinilor), însă trebuie înțeles faptul că dimensiunile Cetății depășesc întinderea Muntelui Măslinilor, de fapt se întind în cele patru laturi mai mult decât ne putem imagina; iar între zidurile Cetății, pe Munte, va fi Cetatea Sionului, iar în ea va fi și Cetatea împăratului, precum și Cetatea Mielului – Tronul Lui – pentru totdeauna.

Ezechiel, în viziunea lui despre Noul Templu, ar părea că intră în contradicție cu Ioan, care a spus că în Cetate nu a văzut niciun Templu. Este doar o contradicție aparentă, deoarece Ioan s-a referit la Cetatea care se afla în coborâre spre Pământ, iar în Cetate într-adevăr nu era niciun Templu, căci Templul cel etern va fi pentru totdeauna în Sion (Noul Eden) pe Munte, pe noul Munte al Sionului, cel al Cetății Mielului, Cetatea Sionului. Tot ce i s-a arătat lui Ioan nu a cuprins și prima zi când Sionul va fi plantat în Cetatea coborâtă pe Pământ. Așa se face că în viziunea lui Ezechiel vede un Templu situat la apus de Cetatea Șechinei (/Α\) și poziționat la miazăzi pe Muntele cel Mare (Sion) al Cetății (Noul Ierusalim).

„În anul al douăzeci și cincilea al robiei noastre, la începutul anului, în ziua a zecea a lunii, la paisprezece ani după dărâmarea cetății, tocmai în ziua aceea a venit mâna Celui-ce-Este peste mine și m-a strămutat în Țara lui Israel (a Noului Pământ). M-a dus acolo în niște vedenii dumnezeiești și m-a așezat pe un munte foarte înalt; spre miazăzi de acest munte era ceva ca o Cetate zidită [Cetatea Templului]. M-am dus acolo... Omul acela mi-a zis: «Fiul omului, privește cu ochii tăi, ascultă cu urechile tale și ia aminte la toate lucrurile pe care ți le voi arăta, căci ai fost adus aici ca să ți le arăt. Fă cunoscut casei lui Israel tot ce vei vedea». Un zid înconjura Templul pe dinafară de jur împrejur... El mi-a zis: «Odaia aceasta dinspre miazăzi este pentru preoții care îngrijesc de slujba Templului. Iar odaia dinspre miazănoapte este pentru preoții care îngrijesc de slujba altarului. Fiii lui Țadoc [„Cel roz”] sunt aceia care, din fiii lui Levi, se apropie de Cel-ce-Este, ca să-I slujească».”

Fiii lui Țadoc sunt „fiii lui Levi” prin binecuvântarea lui Melhisedec rostită lui Avraam, „tatăl” lui Levi; fiii lui Țadoc, prin această binecuvântare a Celui Cărămiziu, au fost de dinainte să se nască Levi – fiii lui Levi în Avraam, cel binecuvântat de Cel Cărămiziu. Fiii lui Țadoc vor fi preoți etern după rânduiala lui Melhisedec: ei sunt preoția întâilor-născuți, preoția primului-rod, preoția Mielului, preoția celor înfiați, sunt cei ce vin din marea strâmtorare și sunt cei binecuvântați de Cel Purpuriu, prin contractul cărămiziu, așa cum fiii lui Iacov au fost binecuvântați de Cel Cărămiziu, în Avraam, prin contractul purpuriu.

„Pe partea dinainte a Templului a măsurat în lungime douăzeci de coți și în lățime douăzeci de coți și mi-a zis: «Acesta este Locul Preasfânt!»... Omul acela mi-a zis: «Aceasta este masa care este înaintea Mielului!»... El mi-a zis: «Odăile de la miazănoapte și odăile de la miazăzi care sunt în fața locului gol sunt odăile sfinte, unde vor mânca lucrurile preasfinte preoții care se apropie de Mielul Purpuriu; în ele vor pune lucrurile preasfinte: darurile de mâncare, vitele aduse ca jertfe de ispășire și de vină, căci locul acesta este sfânt. Când vor intra, preoții nu vor ieși din locul sfânt ca să se ducă în curtea de afară, ci își vor lăsa acolo hainele cu care fac slujba, căci hainele acestea sunt sfinte; se vor îmbrăca în alte haine ca să se apropie de curtea care este pentru popor».”

Mulți zei au o problemă cu faptul că în acest Templu se aduc jertfe, iar ei argumentează că nu are cum Ezechiel să prezinte o realitate post-apocaliptică, deoarece „moartea” n-ar avea ce să caute într-un asemenea context; ei susțin că jertfele ar fi inutile din două motive: Mielul Iubirii a fost sacrificat, iar în contextul Noului Paradis este imposibil ca cineva să mai păcătuiască.

Atâta vreme cât Cel Purpuriu vorbește despre jertfe în contextul din Paradis, ar trebui să lăsăm prejudecățile și să găsim sensul acestor ceremonii. Așa cum jertfele din vechime își găseau sensul sau ispășirea în Jertfa pe care urma să o realizeze Iubirea, tot așa jertfele de după acest moment își găsesc sensul și utilitatea în comemorarea actului de sacrificiu al Iubirii; deoarece, deși cei roz vor fi etern în Paradis fără a mai păcătui, toți au fost cândva gri, iar pentru fiecare dintre ei Mielul Iubirii a fost sacrificat. Cumva, cuvintele „să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea” își găsesc sensul într-un alt context, etern.

În ceea ce privește sacrificiul de animale și mâncarea de carne, să nu uităm că Omul Purpuriu, după învierea Sa, fiind primul născut dintre cei înviați în trup glorios, nu doar că a mâncat carne, dar prin acest act S-a făcut părtaș celor care au pescuit și au sacrificat acei pești pentru a fi mâncați. Cu alte cuvinte, chiar și corpul glorios poate consuma carne, iar un om înviat din morți poate ucide, fie și prin actul de a mânca ceea ce alții au sacrificat. În plus, nicăieri nu scrie că expresia „și moartea nu va mai fi” – expresie pusă în relație cu cei răscumpărați – s-ar aplica și în dreptul animalelor destinate jertfei. Universul, în dezvoltarea sa, implică și moartea unor stele, pentru ca prin explozia lor Universul să fie îmbogățit. Moartea animalelor de jertfă poate fi văzută și ca niște supernove din palmele Celui jertfit, care a fost mort și a înviat. Deși palmele Sale nu vor mai păstra urmele Jertfei, prin sacrificiile de la Templu se vor împlini cuvintele: „Strălucirea Lui este ca lumina Soarelui; din mâinile Lui pornesc raze și acolo este ascunsă tăria Lui.”

Revenind la Ezechiel și la Templul Mielului, el scrie în continuare: „M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Și iată că slava Iubirii lui Israel [slava Mielului] venea de la răsărit. Glasul Său era ca urletul unor ape mari, iar pământul strălucea de slava Sa... Slava Celui-ce-Este a intrat în casă pe poarta dinspre răsărit. Atunci, duhul m-a răpit și m-a dus în curtea dinăuntru. Și casa era plină de slava Mielului!... El mi-a zis: «Fiul omului, acesta este locul Tronului Meu [al Mielului], locul unde voi pune talpa picioarelor Mele; aici voi locui veșnic în mijlocul copiilor lui Israel! Casa lui Israel [din vechime] și împărații lor [din vechime] nu-Mi vor mai pângări Numele cel sfânt... De aceea i-am mistuit în mânia Mea. Acum vor depărta de la Mine curviile lor și trupurile moarte ale împăraților lor, iar Eu voi locui veșnic în mijlocul lor [celor mântuiți]».”

„Aceasta este legea privitoare la Casă. Pe vârful Muntelui, tot locul pe care îl va cuprinde ea este preasfânt... El mi-a zis: «Așa vorbește Mielul, Iubirea: Iată legile [ceremonia de sfințire a Templului și de consacrare a preoților!] cu privire la altar pentru ziua când îl vor face ca să aducă pe el arderi-de-tot și să stropească sângele. Să dai preoților, leviților care sunt din sămânța lui Țadoc și care se apropie de Mine ca să-Mi slujească, un vițel pentru jertfa de ispășire. Să iei din sângele lui și să ungi cele patru coarne ale altarului, cele patru colțuri ale pervazului și marginea care îl înconjoară; să curățești astfel altarul și să faci ispășire pentru el. Să iei vițelul pentru ispășire, iar ei să îl ardă într-un loc anume lângă casă, afară din Sfântul Locaș. În ziua a doua, să aduci ca jertfă de ispășire un țap fără cusur, ca să curățească altarul cum l-au curățit cu vițelul. După ce vei isprăvi de făcut ispășirea, să aduci un vițel fără cusur și un berbec din turmă fără cusur. Să-i aduci înaintea Mielului; preoții să îi presare cu sare și să îi aducă Mielului ca ardere-de-tot. Timp de șapte zile, să jertfești în fiecare zi un țap ca jertfă de ispășire; să jertfească și un vițel și un berbec din turmă, amândoi fără cusur. Timp de șapte zile, vor face ispășirea și curățirea altarului și îl vor sfinți astfel. După ce se vor împlini aceste zile, de la ziua a opta înainte, preoții să aducă pe altar arderile-de-tot și jertfele voastre de mulțumire. Și vă voi fi binevoitor – zice Mielul, Iubirea».”

Trebuie reținut un aspect: în prima zi a Noului Pământ se va „zidi” (inaugura) Templul Mielului conform profeției: „El va pune piatra cea mai însemnată în vârful Templului.” „Mâinile fiului lui David au întemeiat Casa aceasta și tot mâinile lui o vor isprăvi.” „Cei ce sunt departe [au fost în Babilon] vor veni și vor lucra la Templul Mielului.” „Iată că un om al cărui nume este Odrasla va odrăsli din locul lui și va zidi [inaugura] Templul Mielului. Da, el va zidi [deschide] Templul Mielului, va purta podoabă împărătească, va ședea și va stăpâni pe tronul lui, va fi preot pe Tronul Lui și o desăvârșită unire va domni între ei amândoi.” „El va zidi [deschide] o Casă Numelui Meu [Templul Mielului]. El Îmi va fi fiu și Eu îi voi fi Tată și voi întări pe vecie tronul împărăției lui în Israel.”

Doar începând cu ziua a doua se va deschide ceremonia celor șapte zile de consacrare a preoților; va începe în ziua a doua (lunea!) și va dura șapte zile. Începutul acestei ceremonii va fi ziua a doua (lunea!) a săptămânii, iar primele servicii ale noii preoții vor începe pentru Miel și Sion în următoarea zi a doua (lunea!), în ziua a opta (lunea!) de la momentul consacrării preoților. Lunile noi vor începe întotdeauna în ziua a doua (lunea!) a săptămânii. Ceremoniile de la Templu se vor serba în ziua a doua (lunea!) a săptămânii, etern; ceremoniile de la Tronul Cetății vor fi în fiecare Sabat, etern.

Motivul pentru care ceremoniile de la Templu vor fi în ziua a doua (lunea!) este următorul: pe Noul Cer-Pământ va exista de asemenea o ciclicitate la Guvernare (/Α\) de șapte ani, ca Iubire între Cel Purpuriu, Cel Albastru și Cel Cărămiziu. În felul acesta, când Cel Purpuriu va fi Cel-ce-Este pe Tronul Cetății, totodată va putea să-Și primească recunoștința ca Miel, prin închinarea celor răscumpărați, în Templul Sionului. În Sabat va primi închinare ca Creator Purpuriu, iar în ziua a doua va primi închinare ca Răscumpărător Purpuriu. În anii de guvernare albastră sau cărămizie, în Sabat, Omul Purpuriu va da închinare ca Om Celui-ce-Este pe Tron în Cetate, iar în ziua a doua va primi închinare ca Răscumpărător în Sion... Pentru că Cel Purpuriu va fi Om și Iubire pentru totdeauna.

Ezechiel continuă: „M-a adus înapoi la poarta de afară a Sfântului Locaș, dinspre Răsărit. Dar era închisă. Și Cel-ce-Este mi-a zis: «Poarta aceasta va sta închisă, nu se va deschide și nimeni nu va trece pe ea, căci Mielul, Iubirea lui Israel a intrat pe ea. De aceea va rămâne închisă! În ceea ce îl privește pe voievod, fiul lui David va putea să șadă sub ea, ca să mănânce pâinea de jertfă [el este și preot!] înaintea Celui-ce-Este. El va intra pe drumul care dă în tinda porții și va ieși pe același drum». M-a dus apoi la poarta de miazănoapte, înaintea Casei Templului. M-am uitat și iată că slava Mielului umplea Casa Celui Purpuriu! Și am căzut cu fața la pământ.”

„Așa vorbește Mielul, Iubirea: «Niciun străin netăiat împrejur cu inima și netăiat împrejur cu trupul să nu intre în Locașul Meu cel Sfânt, niciunul dintre străinii care vor fi în mijlocul copiilor lui Israel. Mai mult, leviții care s-au depărtat de Mine când se rătăcea Israel și se abătea de la Mine ca să-și urmeze idolii vor purta pedeapsa nelegiuirilor lor: ei vor fi în Locașul Meu cel Sfânt ca slugi... Nu se vor apropia de Mine ca să fie în slujba Mea ca preoți, nu se vor apropia de lucrurile Mele cele sfinte, nici de lucrurile Mele preasfinte... Totuși le voi da paza Casei, îi voi întrebuința la toată slujba ei și la tot ce trebuie făcut în ea. Dar preoții, leviții, fiii lui Țadoc [cei ai contractului cărămiziu]... Aceia se vor apropia de Mine să-Mi slujească și vor sta înaintea Mea ca să-Mi aducă grăsime și sânge. Ei vor intra în Locașul Meu cel Sfânt, se vor apropia de masa Mea ca să-Mi slujească și vor fi în slujba Mea [„ei... Urmează pe Miel oriunde merge El”]... Nu-și vor rade capul, dar nici nu vor lăsa părul să crească în voie, ci va trebui să-și taie părul».”

„Vor învăța pe poporul Meu să deosebească ce este sfânt de ce nu este sfânt și vor arăta deosebirea dintre ce este necurat și ce este curat. Vor judeca în neînțelegeri și vor hotărî după legile Mele. Vor păzi, de asemenea, legile și poruncile Mele la toate sărbătorile Mele și vor sfinți Sabatele Mele.” „Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt virgini, și urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpărați dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Iubire, da, pentru Miel.” „Iată moștenirea pe care o vor avea: Eu voi fi moștenirea lor. Să nu le dați nicio moșie în Israel: Eu voi fi moșia lor! Ei se vor hrăni cu darurile de mâncare, cu jertfele de ispășire și de vină, iar tot ce va fi închinat Mielului prin făgăduință în Israel va fi al lor. Cele mai bune din cele dintâi roade de orice fel și partea ridicată din toate darurile de mâncare pe care le veți aduce ca daruri ridicate vor fi ale preoților; veți da preoților și pârga făinii voastre, pentru ca binecuvântarea să rămână peste casa voastră.”

„Când veți împărți țara [Noul Pământ] ca moștenire prin sorți, să ridicați ca dar sfânt pentru Miel o bucată din țară, lungă de douăzeci și cinci de mii de coți și lată de zece mii: aceasta va fi sfântă în toată întinderea ei. Din bucata aceasta veți lua pentru Sfântul Locaș cinci sute de coți în lung și cinci sute de coți în lat, în patru laturi, și cincizeci de coți ca loc slobod de jur împrejur [pe Munte]. Din această întindere să măsori o bucată lungă de douăzeci și cinei de mii și lată de zece mii pentru Sfântul Locaș, pentru Locul Preasfânt. Aceasta este partea sfântă din țară: ea va fi a preoților care fac slujba în Sfântul Locaș, care se apropie de Miel să-I slujească; acolo vor fi casele lor și acesta va fi un loc sfânt pentru Locașul cel Sfânt.”

„Leviților care slujesc în casă să li se dea în stăpânire un ținut de douăzeci și cinci de mii de coți în lung și zece mii în lat, pentru cetățile în care vor locui, împreună cu douăzeci de odăi. Să dați și Cetății Mielului o moșie de feces sute de coți în lat și douăzeci și cinci de mii în lung, lângă partea cea sfântă luată pentru Sfântul Locaș; aceasta va fi pentru toată casa lui Israel.”

„Pentru domnitor veți deosebi un loc lângă cele două laturi ale părții sfinte și ale moșiei cetății, de-a lungul părții sfinte și de-a lungul moșiei Cetății Mielului, la apus de partea de apus și la Răsărit de partea de Răsărit, pe o lungime cât una dintre părți, de la hotarul de apus până la hotarul de Răsărit. Acesta va fi pământul lui, moșia lui în Israel.”

„«Să aveți cumpene drepte, o efă dreaptă și un bat drept. Efa și batul să aibă aceeași măsură; batul să cuprindă a zecea parte dintr-un omer, iar efa, a zecea parte dintr-un omer; măsura lor se va potrivi după omer. Siclul să fie de douăzeci de ghere. Cinci sicli să fie cinci, zece sicli să fie zece, iar mina să fie de cincizeci de sicli! Iată darul de mâncare pe care îl veți ridica: a șasea parte dintr-o efă la un omer de grâu și a șasea parte dintr-o efă la un omer de orz. Pentru untdelemn, la un bat de untdelemn, veți datora a zecea parte dintr-un bat la un cor, care este totuna cu un omer de zece bați, căci zece bați fac un omer. O oaie dintr-o turmă de două sute de oi din toate semințiile lui Israel să fie dată ca dar de mâncare, ardere-de-tot și jertfă de mulțumire, ca să slujească drept jertfă de ispășire», zice Cel-ce-Este Iubirea.”

„Tot poporul din țară va trebui să dea darul acesta de mâncare pentru domnitorul lui Israel. Domnitorul va fi dator să dea arderile-de-tot, darurile de mâncare și jertfele de băutură la sărbători, la lunile noi, la Sabate, la toate adunările de sărbătoare ale casei lui Israel. El va îngriji de jertfa ispășitoare, de darul de mâncare, de ardere de tot și de jertfa de mulțumire, ca să se facă ispășire pentru casa lui Israel.”

„În cea dintâi zi a lunii întâi [ziua a doua a săptămânii], vei lua un vițel fără cusur și vei face ispășire pentru Sfântul Locaș. Preotul va lua din sângele jertfei ispășitoare și va pune pe ușorii casei, pe cele patru colțuri ale pervazului altarului și pe ușorii porții curții dinăuntru. Tot așa vei face și în ziua întâi a lunii a șaptea [ziua a doua a săptămânii], iar în ziua întâi a lunii noi [ziua a doua a săptămânii], pentru cei din popor care păcătuiesc fără voie sau din nechibzuință; astfel veți curăți casa. În ziua a paisprezecea a lunii întâi [ziua întâi a săptămânii], veți prăznui Paștele. Sărbătoarea va ține șapte zile, timp în care se vor mânca azimi. Domnitorul va aduce în ziua aceea, pentru el și pentru tot poporul țării, un vițel ca jertfă de ispășire. În timpul celor șapte zile ale sărbătorii, va aduce ca ardere de tot Mielului șapte viței și șapte berbeci fără cusur în fiecare din cele șapte zile, iar un țap ca jertfă de ispășire în fiecare zi. Va adăuga și darul de mâncare: câte o efă de fiecare vițel și o efă de fiecare berbec, cu câte un hin de untdelemn de efă. În ziua a cincisprezecea a lunii a șaptea [ziua a doua a săptămânii], la sărbătoare, va aduce, timp de șapte zile, aceleași jertfe de ispășire, aceleași arderi de tot și același dar de mâncare, împreună cu untdelemnul.”

„Poarta curții dinăuntru, dinspre Răsărit, va rămâne închisă în cele șase zile de lucru, dar se va deschide în ziua Sabatului [zilei a doua a săptămânii] și va fi deschisă și în ziua lunii noi [zilei a doua a săptămânii]. Domnitorul va intra pe drumul care dă în tinda porții de afară și va sta lângă ușorii porții. Apoi, preoții vor aduce arderea de tot și jertfele lui de mulțumire. El se va închina pe pragul porții, apoi va ieși iarăși afară, iar poarta nu se va închide până seara.”

„Poporul țării se va închina și el înaintea Mielului la intrarea acestei porți în zilele de Sabat [ceremonial] și la lunile noi. Arderea de tot pe care o va aduce domnitorul Mielului în ziua Sabatului [ceremonial] va fi de șase miei fără cusur și un berbec fără cusur, iar darul lui de mâncare va fi o efă de berbec și un dar de bunăvoie pentru miei, cu un hin de untdelemn de fiecare efă.”

„În ziua lunii noi [ziua a doua a săptămânii] va da un vițel fără cusur, șase miei și un berbec, toți fără cusur. Iar darul lui de mâncare va fi de o efă pentru vițel, o efă pentru berbec și cât va voi pentru miei, cu un hin de untdelemn de fiecare efă. Când va intra, domnitorul va intra pe drumul din tinda porții și va ieși pe același drum. Dar, când va veni poporul țării înaintea Mielului la sărbători, cel ce va intra pe poarta de miazănoapte ca să se închine va ieși pe poarta de miazăzi, iar cel ce va intra pe poarta de miazăzi va ieși pe poarta de miazănoapte; nu trebuie să se întoarcă pe aceeași poartă pe care va intra, ci va ieși drept înainte pe cealaltă. Domnitorul va intra cu ei când vor intra, iar ei vor ieși împreună când vor ieși. La sărbători și la praznice, darul de mâncare va fi de o efă pentru vițel, o efă pentru berbec și cât va voi pentru miei, împreună cu un hin de untdelemn de fiecare efă.”

„Dacă însă domnitorul aduce Mielului o ardere de tot de bunăvoie sau o jertfă de mulțumire de bunăvoie, îi vor deschide poarta dinspre Răsărit, iar el își va aduce arderea de tot și jertfa de mulțumire așa cum le aduce în ziua Sabatului [ceremonial]; apoi va ieși afară, iar după ce va ieși, vor închide iarăși poarta.”

„În fiecare zi vei aduce Mielului ca ardere de tot un miel de un an fără cusur; pe acesta îl vei aduce în fiecare dimineață. Vei mai adăuga la el ca dar de mâncare, în fiecare dimineață, a șasea parte dintr-o efă și a treia parte dintr-un hin de untdelemn, pentru stropirea florii de făină. Acesta este darul de mâncare de adus Mielului; aceasta este o lege veșnică, pentru totdeauna! În fiecare dimineață vor aduce astfel mielul și darul de mâncare, împreună cu untdelemnul, ca o ardere de tot veșnică.”

„Dacă domnitorul dă unuia din fiii săi un dar luat din moștenirea sa, darul acesta va rămâne al fiilor săi, ca moșia lor prin drept de moștenire. Dar, dacă dă unuia din slujitorii lui un dar luat din moștenirea lui, darul acela va fi al lui până în anul slobozeniei, apoi se va întoarce înapoi domnitorului; numai fiii lui vor stăpâni ce le va da din moștenirea lui. Domnitorul nu va lua nimic din moștenirea poporului, nu-l va despuia de moșiile lui, ci tot ce va da de moștenire fiilor săi va lua din ce are el, pentru ca niciunul din poporul Meu să nu fie îndepărtat din moșia lui!”

„M-a dus, pe intrarea de lângă poartă, în odăile sfinte rânduite preoților, care se află spre miazănoapte. Și iată că în fund, înspre apus, era un loc. El mi-a zis: «Acesta este locul unde vor fierbe preoții carnea de la jertfele pentru vină și pentru ispășire și unde vor coace darurile de mâncare, ca să se ferească să le ducă în curtea de afară și să sfințească astfel poporul prin ele.»”

„M-a dus apoi în curtea de afară și m-a făcut să trec pe lângă cele patru colțuri ale curții; și iată că era o curte la fiecare colț al curții. Iar în cele patru colțuri ale curții erau niște curți despărțite, lungi de patruzeci de coți și late de treizeci; câteșipatru aveau aceeași măsură și erau în colțuri. Câteșipatru erau înconjurate cu un zid, iar la picioarele zidului, de jur împrejur, erau niște vetre pentru gătit. El mi-a zis: «Acestea sunt bucătăriile unde vor fierbe slujitorii casei carnea de la jertfele aduse de popor.»”

„M-a adus înapoi la ușa Casei Mielului. Și iată că ieșea apă de sub pragul casei, dinspre Răsărit, căci fața Casei Mielului era spre Răsărit. Apa se cobora de sub partea dreaptă a casei înspre partea de miazăzi a altarului. M-a scos pe poarta de miazănoapte și m-a făcut să ocolesc pe dinafară până la poarta de Răsărit. Și iată că apa curgea din partea dreaptă. Când a înaintat omul acela spre răsărit cu măsura în mână, a măsurat o mie de coți și m-a trecut prin apă; apa îmi venea până la glezne. A mai măsurat iarăși o mie de coți și m-a pus să trec prin apă, iar apa îmi venea până la genunchi. A măsurat iarăși o mie de coți și m-a trecut prin ea, iar apa îmi venea până la șolduri. A măsurat iarăși o mie de coți, iar atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă, încât trebuia să înot – un râu care nu se putea trece. El mi-a zis: «Ai văzut, fiul omului?» Și m-a luat, apoi m-a adus înapoi pe malul râului.”

„Când m-a adus înapoi, iată că pe malul râului erau o mulțime de copaci pe amândouă părțile. El mi-a zis: «Apa aceasta curge spre ținutul de răsărit, se coboară în câmpie și se varsă în mare, iar vărsându-se în mare, apele mării se vor vindeca. Orice făptură vie care se mișcă va trăi pretutindeni pe unde va curge râul și vor fi o mulțime de pești; căci, pe oriunde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase, iar pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viață. Pescarii vor sta pe malurile lui... și vor întinde mrejele; vor fi pești de felurite soiuri, ca peștii Mării celei Mari, și vor fi foarte mulți. Mlaștinile și gropile ei nu se vor vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării. Dar, lângă râul acesta, pe malurile lui, de amândouă părțile, vor crește tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va veșteji și roadele lor nu se vor sfârși; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieși din Sfântul Locaș. Roadele lor vor sluji ca hrană, iar frunzele lor, ca leac.»”

„Iată hotarele țării pe care o veți împărți ca moștenire celor douăsprezece seminții ale lui Israel. Iosif va avea două părți. O veți stăpâni unul ca și altul, cum am jurat cu mâna ridicată că o voi da părinților voștri. Țara aceasta vă va cădea, deci, la împărțeală ca moștenire. Iată hotarele țării: înspre miazănoapte, de la Marea cea Mare, drumul Hetlonului până la Țedad, Humat, Berota, Sibraim, între hotarul Damascului și hotarul Hamatului, Hațer-Haticon, spre hotarul Havranului. Astfel, hotarul va fi de la mare până la Hațar-Enon și, la miazănoapte de el, hotarul Damascului, Țafonului și hotarul Hamatului. Acesta va fi hotarul dinspre miazănoapte. În partea de răsărit, dintre Havran și Damasc, între Galaad și țara lui Israel, hotarul va fi Iordanul, de la hotarul de miazănoapte până la marea de răsărit, și anume până la Tamar. Acesta va fi hotarul de răsărit. Hotarul de miazăzi, înspre miazăzi, va merge de la Tamar până la apele Meriba, de la Cades până la pârâul Egiptului și până la Marea cea Mare. Acesta va fi hotarul de miazăzi. Hotarul de apus va fi Marea cea Mare până la locul unde apucă spre Hamat; acesta va fi hotarul de apus.”

„Țara aceasta o veți împărți între voi, după semințiile lui Israel. O veți împărți însă ca moștenire prin sorți între voi și între străinii care vor locui în mijlocul vostru, acei străini care vor naște copii în mijlocul vostru. Pe aceștia îi veți privi ca pe niște băștinași între copiii lui Israel. Ei să aibă moștenirea prin sorți împreună cu voi între semințiile lui Israel. Străinului îi veți da moștenirea lui în seminția în care va locui – zice Cel-ce-Este Iubirea.”

„Iată numele semințiilor. La marginea de miazănoapte, de-a lungul drumului de la Hetlon, cum mergi spre Hamat și Hațar-Enon, la hotarul Damascului de la miazănoapte, spre Hamat, de la răsărit până la apus: partea lui Dan. Lângă hotarul lui Dan, de la răsărit până la apus, partea lui Așer. Lângă hotarul lui Așer, de la răsărit până la apus, partea lui Neftali. Lângă hotarul lui Neftali, de la răsărit până la apus, partea lui Manase. Lângă hotarul lui Manase, de la răsărit până la apus, partea lui Efraim. Lângă hotarul lui Efraim, de la răsărit până la apus, partea lui Ruben. Lângă hotarul lui Ruben, de la răsărit până la apus, partea lui Iuda.”

„Lângă hotarul lui Iuda, de la răsărit până la apus, va fi partea sfântă pe care o veți despărți, lată de douăzeci și cinci de mii de coți și lungă cât una din părțile de la răsărit până la apus; în mijlocul ei va fi Sfântul Locaș. Partea pe care o veți despărți pentru Miel va avea douăzeci și cinei de mii de coți în lungime și zece mii în lățime. Această parte sfântă va fi a preoților: douăzeci și cinci de mii de coți la miazănoapte, zece mii în lat la apus, zece mii în lat la răsărit și douăzeci și cinci de mii în lung la miazăzi. În mijloc, însă, va fi Sfântul Locaș al Mielului. Ea va fi a preoților sfințiți, a fiilor lui Țadoc... Ea va fi a lor ca parte preasfântă, luată din partea țării, care va fi deosebită Mielului, lângă hotarul leviților.

Leviții vor avea, alături de hotarul preoților, douăzeci și cinci de mii de coți în lung și zece mii în lat, douăzeci și cinei de mii în toată lungimea și zece mii în lățime. Nu vor putea să vândă nimic din ea, nici să schimbe; și această pârgă a țării nu va putea fi înstrăinată, căci este închinată Mielului. Ceilalți cinci mii de coți, însă, care mai rămân în lat înaintea celor douăzeci și cinci de mii vor fi dați cetății ca loc obișnuit pentru locuințe și pășune, și Cetatea Templului va fi la mijloc. Iată-i măsurile: înspre miazănoapte patru mii cinci sute de coți, înspre miazăzi patru mii cinci sute, înspre răsărit patru mii cinci sute, înspre apus patru mii cinci sute.

Cetatea Mielului va avea o împrejurime de două sute cincizeci de coți la miazănoapte, două sute cincizeci la miazăzi, două sute cincizeci la răsărit și două sute cincizeci la apus. Rămășița din lungime, de lângă partea sfântă, zece mii la răsărit și zece mii la apus, alături de partea sfântă, va da veniturile rânduite pentru întreținerea lucrătorilor cetății. „Lucrătorii cetății vor fi luați din toate semințiile lui Israel. Toată partea sfântă va fi de douăzeci și cinci de mii de coți în lung și douăzeci și cinci de mii în lat și va alcătui un pătrat împreună cu partea pe care o veți deosebi din ea ca moșie a cetății.”

„Partea care va rămâne va fi a domnitorului, de amândouă laturile părții sfinte și moșiei cetății, în dreptul celor douăzeci și cinci de mii de coți ai părții sfinte, lângă hotarul de răsărit, și la apus, în dreptul celor douăzeci și cinci de mii de coți, lângă hotarul de apus, în dreptul părților semințiilor. Aceasta va fi partea domnitorului. Partea sfântă, însă, și Sfântul Locaș al casei vor fi la mijloc. Astfel, moșia leviților și moșia Cetății Mielului vor fi în locul părții cuvenite domnitorului, în mijloc; adică tot ce va fi între hotarul lui Iuda și hotarul lui Beniamin va fi al domnitorului.”

„Iată celelalte seminții. De la răsărit până la apus va fi partea lui Beniamin. Lângă hotarul lui Beniamin, de la răsărit până la apus, partea lui Simeon. Lângă hotarul lui Simeon, de la răsărit până la apus, partea lui Isahar. Lângă hotarul lui Isahar, de la răsărit până la apus, partea lui Zabulon. Lângă hotarul lui Zabulon, de la răsărit până la apus, partea lui Gad. Lângă hotarul lui Gad, însă, pe partea de miazăzi, la miazăzi, hotarul va merge de la Tamar până la apele Meriba, de la Cades până la pârâul Egiptului și până la Marea cea Mare.”

„Aceasta este țara pe care o veți împărți ca moștenire prin sorți semințiilor lui Israel și acestea sunt părțile lor — zice Cel-ce-Este Iubirea.”

„Iată ieșirile Cetății Mielului. În partea de miazănoapte, care are o întindere de patru mii cinei sute de coți – și porțile cetății se vor numi după numele semințiilor lui Israel –, trei porți la miazănoapte: o poartă a lui Ruben, o poartă a lui Iuda și o poartă a lui Levi. În partea de răsărit, care are o întindere de patru mii cinci sute de coți, vor fi trei porți: o poartă a lui Iosif, o poartă a lui Beniamin și o poartă a lui Dan. În partea de miazăzi, cu o întindere de patru mii cinci sute de coți, vor fi trei porți: o poartă a lui Simeon, o poartă a lui Isahar și o poartă a lui Zabulon. În partea de apus, cu o întindere de patru mii cinci sute de coți, vor fi trei porți: o poartă a lui Gad, o poartă a lui Așer și o poartă a lui Neftali. De jur împrejurul cetății vor fi optsprezece mii de coți. Și din ziua aceea, numele cetății va fi: «Cel Purpuriu este aici!»”

„Căci iată, Eu fac Ceruri noi și un Pământ nou; așa că nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile trecute și nimănui nu-i vor mai veni în minte. Ci vă veți bucura și vă veți veseli pe vecie pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie și pe poporul lui, în bucurie. Eu Însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului și Mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul țipetelor... Vor zidi case și le vor locui; vor sădi vii și le vor mânca rodul. Nu vor zidi case ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănânce rodul, căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, și aleșii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor. Nu vor munci degeaba și nu vor avea copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcătui o sămânță binecuvântată de Iubire și copiii lor vor fi împreună cu ei. Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta! Lupul și mielul vor paște împreună, leul va mânca paie ca boul și șarpele se va hrăni cu țărână. Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe tot Muntele Meu cel sfânt.”

„Apoi, o odraslă va ieși din tulpina lui Isai și un vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Celui-ce-Este Se va odihni peste el, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Cel-ce-Este. Plăcerea lui va fi frica de Cel-ce-Este; nu va judeca după înfățișare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate și va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociților țării; va lovi Pământul cu toiagul cuvântului lui și cu suflarea buzelor lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor sale și credincioșia, brâul mijlocului său.”

„Atunci, lupul va locui împreună cu mielul și pardosul se va culca împreună cu iedul; vițelul, puiul de leu și vitele îngrășate vor fi împreună și le va mâna un copilaș; vaca și ursoaica vor paște la un loc și puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de țâță se va juca la gura bortei năpârcii și copilul înțărcat va băga mâna în vizuina basiliscului. Nu se va face niciun rău și nicio pagubă pe tot Muntele Meu cel sfânt, căci Pământul va fi plin de cunoștința Celui-ce-Este ca fundul mării de apele care-l acoperă.”

„Pustia și țara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli și va înflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori și va sări de bucurie, cu cântece de veselie și strigăte de biruință, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului și a Saronului. Vor vedea slava Celui-ce-Este, măreția Iubirii noastre. Întăriți mâinile slăbănogite și întăriți genunchii care se clatină! Spuneți celor slabi de inimă: «Fiți tari și nu vă temeți! Iată Iubirea voastră, răzbunarea va veni, răsplătirea Iubirii; el însuși va veni și vă va mântui.»”

„Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci șchiopul va sări ca un cerb și limba mutului va cânta de bucurie, căci în pustie vor țâșni ape și în pustietate pâraie; marea de nisip se va preface în iaz și pământul uscat, în izvoare de ape. În vizuina care slujea de culcuș șacalilor vor crește trestii și papură. Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi «Calea cea sfântă»: niciun om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinți; cei ce vor merge pe ea, chiar și cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi niciun leu și nicio fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpărați vor umbla pe ea. Cei izbăviți de Cel-ce-Este se vor întoarce și vor merge spre Sion cu cântece de biruință. O bucurie veșnică le va încununa capul, veselia și bucuria îi vor apuca, iar durerea și gemetele vor fugi!”

„Iată, îi voi strânge din toate țările unde i-am izgonit în mânia Mea, în urgia Mea și în marea Mea supărare; îi voi aduce înapoi în locul acesta și-i voi face să locuiască în liniște acolo. Ei vor fi poporul Meu, și Eu voi fi Iubirea lor. Le voi da o inimă și o cale ca să se teamă de Mine totdeauna, spre fericirea lor și a copiilor lor după ei. Voi încheia cu ei un legământ veșnic [contract cărămiziu], că nu Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine și le voi pune în inimă frica de Mine, ca să nu se depărteze de Mine. Mă voi bucura să le fac bine, îi voi sădi cu adevărat în țara aceasta, din toată inima și din tot sufletul Meu.”

„«Duhul Celui-ce-Este Iubirea este peste mine, căci Cel-ce-Este m-a uns să aduc vești bune celor nenorociți: el m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia și prinșilor de război, izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Celui-ce-Este și o zi de răzbunare a Iubirii noastre; să mângâi pe toți cei întristați; să dau celor întristați din Sion, să le dau o cunună împărătească, în loc de cenușă, un untdelemn de bucurie, în locul plânsului, o haină de laudă, în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiți terebinți ai neprihănirii, un sad al Celui-ce-Este, ca să slujească spre slava lui.» Ei vor zidi iarăși vechile dărâmături, vor ridica iarăși năruirile din vechime, vor înnoi cetăți pustiite, rămase pustii din neam în neam. Străinii vor sta și vă vor paște turmele și fiii străinului vor fi plugarii și vierii voștri. Dar voi vă veți numi preoți ai Celui-ce-Este și veți fi numiți slujitori ai Iubirii noastre, veți mânca bogățiile neamurilor și vă veți făli cu fala lor. În locul ocării voastre, veți avea îndoită cinste; în locul rușinii, se vor veseli de partea lor, căci vor stăpâni îndoit în țara lor și vor avea o bucurie veșnică... Sămânța lor va fi cunoscută între neamuri și urmașii lor, printre popoare; toți cei ce-i vor vedea vor cunoaște că sunt o sămânță binecuvântată de Cel-ce-Este.”

„Așa vorbește Cel-ce-Este: «Dacă puteți să rupeți legământul Meu cu ziua și legământul Meu cu noaptea, așa încât ziua și noaptea să nu mai fie la vremea lor, atunci se va putea rupe și legământul Meu cu robul Meu David, așa încât să nu mai aibă fii care să domnească pe scaunul lui de domnie, și legământul Meu cu leviții, preoții, care Îmi fac slujba. Ca oștirea cerului, care nu se poate număra, și ca nisipul mării, care nu se poate măsura, așa voi înmulți sămânța robului Meu David și pe leviții care-Mi slujesc.»”

„Iubirea noastră, dă judecățile Tale împăratului și dă dreptatea Ta fiului Împăratului! Iar el va judeca pe poporul Tău cu dreptate și pe nenorociții Tăi cu nepărtinire. Munții vor aduce pace poporului, – și dealurile, de asemenea, – ca urmare a dreptății Tale. El va face dreptate nenorociților poporului, va scăpa pe copiii săracului și va zdrobi pe asupritor.”

„Așa că se vor teme de Tine cât va fi Soarele și cât se va arăta Luna, din neam în neam; va fi ca o ploaie care cade pe un pământ cosit, – ca o ploaie repede care udă câmpia. În zilele lui va înflori cel neprihănit și va fi belșug de pace până nu va mai fi Lună. El va stăpâni de la o mare la alta și de la râu până la marginile Pământului. Locuitorii pustiei își vor pleca genunchiul înaintea lui, iar vrăjmașii lui vor linge țărâna. Împărații Tarsisului și ai ostroavelor vor plăti biruri; împărații Sebei și ai Sabei vor aduce daruri. Da, toți împărații se vor închina înaintea lui și toate neamurile îi vor sluji.”

„Căci el va izbăvi pe săracul care strigă și pe nenorocitul care n-are ajutor. Va avea milă de cel nenorocit și de cel lipsit și va scăpa viața săracilor; îi va izbăvi de apăsare și de silă, iar sângele lor va fi scump înaintea lui. Ei vor trăi și-i vor da aur din Seba; se vor ruga neîncetat pentru el și-l vor binecuvânta în fiecare zi. Va fi belșug de grâu în țară până în vârful munților și spicele lor se vor clătina ca și copacii din Liban; oamenii vor înflori în cetăți ca iarba pământului. Numele lui va dăinui pe vecie: cât Soarele îi va ține numele. Cu el se vor binecuvânta unii pe alții, iar toate neamurile îl vor numi fericit. Binecuvântat să fie Cel-ce-Este Iubirea lui Israel, Singurul care face minuni! Binecuvântat să fie în veci slăvitul Lui Nume! Tot pământul să se umple de slava Lui! Amin! Amin!”

Data de mai sus nu e greșită. Deși azi este 17 mai, gândurile de concluzionare ale cărții le-am scris în 30 ianuarie. Atunci vedeam așa concluzia cărții: „Iudaismul a pornit frumos, cu trecerea timpului a ajuns un dezastru (contribuția zeilor); creștinismul a pornit frumos, cu trecerea timpului a ajuns un dezastru (contribuția zeilor); islamismul a pornit frumos (aparent), cu trecerea timpului a ajuns un și mai mare dezastru (contribuția zeilor)... Ce propun?... neo-iudaism!”

Azi propun o întoarcere spre roz, o cuprindere cu toată ființa a Iubirii, lăsând Iubirea să pătrundă în toate cămăruțele din suflet, – de a-L lăsa pe Preaiubitul-Miel să pună, în loc de gri, grămezi mari de roz, pentru că Iubirea e totul, prin Iubire și din Iubire tot ceea ce există și-a găsit izvorul de existență.

Cea mai mare problemă a omenirii nu are legătură cu albastrul ce se vede pe fereastră, – cu acea criză văzută de unii în „climă”. Problema omenirii de la început a fost în gri; de la început a fost magie și încercare disperată de-a obține ilicit ceea ce doar Iubirea poate oferi.

De aici a pornit eșecul umanității: problema omenirii nu-i albastră înspre stele, ci e griul dintre noi, – e griul aruncat în Iubire. Griul acestei lumi se va sfârși... Ceea ce cu adevărat contează este să adunăm cât mai mult roz în noi și să-l „aruncăm” cât mai frumos unii în alții. Rozul e etern... În roz este tot secretul eternității, al tinereții, al frumuseții, – al unui Paradis fără de sfârșit.

Griul acestei lumi se va sfârși... Ceea ce cu adevărat contează este să adunăm cât mai mult roz în noi și să-l „aruncăm” cât mai frumos unii în alții... Rozul e etern... În roz este tot secretul eternității, al tinereții, al frumuseții, – al unui Paradis fără de sfârșit.

Universul a plătit scump biletul nostru de sejur etern în Paradis... e un cadou oferit de Iubire pentru toți. Până la urmă, totul depinde de o corectă exercitare a liberului arbitru al fiecăruia dintre noi, – depinde doar de tine ce vrei să fii: roz sau gri?

Cât despre știință... poate că a observat Lumea doar cu-n singur ochi, – mai mult închis... Doar zic...

Zic că... am descoperit că Iubirea e cheia de înțelegere a tuturor lucrurilor... Dragostea susține totul în Univers... e ca sângele în corpul omenesc: nu se vede, – așa cum inima, pulsarul vieții, nu se vede, – bate și-atât. Așa-i și Dragostea: nu se vede, deși e Izvor pulsatoriu a tot ce există și are ființă... Iubirea e forța ce stă la baza tuturor celorlalte forțe din Univers; nu se vede, e umilă, dar se reflectă în todo ceea ce există. Iubirea e roz... Așa vrea să fii și tu!

Acum am terminat (19:52) de tradus cartea... Și mi-am dat seama că îi lipsește un val... Primul sau ultimul gând... Tot ce contează cu adevărat, și pentru totdeauna:

Fii roz!